– Sperasem să văd fetele, zise Catelyn.

– Asta ar fi cea mai nefericită idee, interveni Degeţel. Fortăreaţa Roşie este plină de ochi iscoditori, iar copiii vorbesc.

– Are dreptate, dragostea mea, îi zise şi Ned. O îmbrăţişa. Ia-l pe Ser Rodrik şi plecaţi spre Winterfell. Voi avea eu grijă de fete. Du-te acasă la fiii noştri şi ai grijă de ei.

– Cum spui tu, stăpân al meu. Catelyn îşi întoarse faţa şi Ned o sărută. Degetele ei mutilate se agăţară de spatele lui cu o vigoare disperată, de parcă ar fi vrut să-l ţină pe veci la adăpostul îmbrăţişării sale.

– Ar vrea domnul şi doamna să folosească o cameră de dormit? întrebă Degeţel. Trebuie să te avertizez, Stark, de obicei aşa ceva costă aici.

– Un moment singuri, asta-i tot ce vreau, zise Catelyn.

– Foarte bine. Degeţel plecă spre uşă. Numai să nu dureze. Deja ar trebui ca eu şi Mâna să revenim la castel înainte ca absenţa noastră să fie observată.

Catelyn veni spre el şi-i luă mâinile într-ale ei.

– N-am să uit ajutorul pe care ni l-ai oferit, Petyr. Când oamenii tăi au venit după mine, n-am ştiut dacă mă iau ca prieten sau duşman. Am descoperit că eşti ceva mai mult decât un prieten. Am regăsit un frate pe care-l crezusem pierdut.

Petyr Baelish zâmbi.

– Sunt îngrozitor de sentimental, scumpa mea doamnă. Mai bine să nu spunem nimănui. Mă străduiesc de ani de zile să-i conving pe cei de la curte că sunt pervers şi crud, şi aş detesta să văd cum toată munca mea la greu s-a dus pe apa sâmbetei.

Ned nu credea nici un cuvânt din toate astea, însă se strădui să fie politicos când vorbi.

– Ai şi recunoştinţa mea, Lord Baelish.

– Oh, acum chiar că asta-i o pleaşcă, făcu Degeţel ieşind.

Când uşa se închise în urma lui, Ned se întoarse la soţia sa.

– Când ajungi acasă, trimite vorbă lui Helman Tallhart şi Galbart Glover, sub sigiliul meu. Trebuie să ia o sută de arcaşi fiecare şi să fortifice Moat Cailin. Două sute de arcaşi hotărâţi pot apăra Gâtul împotriva oricărei armate. Instruieşte-l pe Lord Manderly că trebuie să-şi întărească şi să repare toate lucrările de apărare de la Portul Alb şi să aibă grijă să fie bine întreţinute. Din acest moment, vreau ca Theon Greyjoy să fie bine păzit. Dacă începe un război, vom avea mare nevoie de flota tatălui său.

– Război?

Frica se oglindea clar pe chipul lui Catelyn.

– Nu se va ajunge la asta, îi promise Ned, rugându-se să fie adevărat. O luă din nou în braţe. Lannisterii sunt necruţători cu slăbiciunile, aşa cum a aflat şi Aerys Targaryen, spre nenorocirea sa, însă nu vor îndrăzni să atace nordul fără puterea domeniului în spatele lor, iar pe asta n-o vor avea. Trebuie să mă prefac în continuare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Aminteşte-şi de ce am venit aici, dragostea mea. Dacă găsesc vreo dovadă că Lannisterii l-au ucis pe Jon Arryn...

O simţi pe Catelyn tremurând în braţele sale. Mâinile ei rănite se agăţară de el.

– Dacă este aşa, atunci ce se va întâmpla, dragostea mea?

Ned ştia că aceasta era partea cea mai periculoasă.

– Dreptatea o face regele, îi spuse el. Când voi afla adevărul, va trebui să merg la Robert. Şi să mă rog ca el să fie bărbatul care cred eu că e, termină el în gând, şi nu bărbatul care mă tem că a devenit.

TYRION

– Sunteţi sigur că trebuie să ne părăsiţi atât de curând? îl întrebă Lordul Comandant.

– Mai mult ca sigur, Lord Mormont, răspunse Tyrion. Fratele meu, Jaime, se va întreba ce s-a întâmplat cu mine. S-ar putea să ajungă la concluzia că m-aţi convins să mă îmbrac în negru.

– Dacă aş putea! Mormont apucă un cleşte de crab şi-l zdrobi în pumn. Bătrân, Lordul Comandant era încă puternic ca un urs. Eşti un om viclean, Tyrion. Avem nevoie de astfel de oameni la Zid.

Tyrion rânji.

– Atunci am să răscolesc cele Şapte Regate în căutarea piticilor şi am să vi-i trimit pe toţi, Lord Mormont.

Izbucniră în râs, iar lordul sorbi carnea de pe piciorul de crab şi se întinse după altul. Crabii sosiseră de la Rondul de Est chiar în dimineaţa aceea, în butoaie cu zăpadă, şi erau foarte suculenţi.

Ser Alliser Thorne era singurul om de la masă care nu lăsă să-i scape nici măcar o umbră de zâmbet.

– Lannister îşi bate joc de noi.

– Numai de tine, Ser Alliser, spuse Tyrion.

De data asta, râsul comesenilor avu o undă de nervozitate. Ochii negri ai lui Thorne se fixară cu ură asupra lui Tyrion.

– Ai o limbă cam ascuţită pentru cineva care este doar jumătate de om. Poate că noi doi ar trebui să ieşim împreună în curte.

– De ce? făcu Tyrion. Crabii sunt aici.

Remarca smulse şi mai multe hohote de la ceilalţi. Ser Alliser se ridică cu gura strânsă.

– Vino şi glumeşte cu un fier în mâini.

Tyrion se uită sugestiv spre mâna sa dreaptă.

– Dar ia te uită, chiar am un fier în mână, Ser Alliser, deşi pare să fie o furculiţă pentru crabi. Să ne duelăm?

Se ridică în scaun şi începu să-l împungă pe Thorne în piept cu furculiţa. Hohotele de râs umplură încăperea din turn. Bucăţi de crab căzură din gura Lordului Comandant când începu să tuşească şi să se înece. Chiar şi corbul său se alătură, croncănind zgomotos de la fereastră: Duel! Duel! Duel!

Ser Alliser ieşi din încăpere atât de repede, de parcă ar fi avut un pumnal înfipt în dos. Mormont încă se chinuia să-şi tragă răsuflarea. Tyrion îl bătu pe spate.

– Învingătorul ia totul, strigă el. Cer să mi se dea porţia de crabi a lui Thorne.

În cele din urmă, Lordul Comandant îşi reveni.

– Sunteţi un răutăcios să-l provocaţi astfel pe Ser Alliser, îl muştrului el.

Tyrion se aşeză şi sorbi o înghiţitură de vin.

– Când un om îşi pictează o ţintă pe piept, trebuie să se aştepte ca, mai devreme sau