– Nu-i chiar aşa, obiectă Lordul Administrator, Bowen Marsh, un bărbat rotofei şi roşu la faţă precum o rodie. Ar trebui să auziţi numele caraghioase pe care le dă băieţilor pe care-i antrenează.

Tyrion auzise şi el câteva din numele acelea caraghioase.

– Pun rămăşag că şi băieţii au câteva nume pentru el, spuse el. Ştergeţi-vă gheaţa de pe ochi, bunii mei domni. Ser Alliser Thorne ar trebui să cureţe grajdurile, nu să facă instrucţie cu tinerii voştri războinici.

– Rondul nu duce lipsă de băieţi de grajd, mormăi Lordul Mormont. Se pare că numai din ăştia ne trimit mai nou. Grăjdari şi hoţi de buzunare, violatori. Ser Alliser este cavaler consacrat, unul dintre puţinii care a îmbrăcat hainele negre de când sunt eu Lord Comandant. A luptat cu curaj la Debarcaderul Regelui.

– De cealaltă parte, comentă amar Ser Jaremy Rykker. Ştiu asta, am fost acolo, pe metereze, chiar lângă el. Tywin Lannister ne-a oferit o alternativă excelentă. Ori ne îmbrăcăm în negru, ori ne înfige capetele în suliţe, până la lăsarea serii. Nu intenţionez să te ofensez, Tyrion.

– Nu m-ai ofensat, Ser Jaremy. Tatălui meu îi plac foarte mult capetele înfipte în ţepuşe, în special ale celor care l-au supărat într-un fel sau altul. Iar cu un chip atât de nobil ca al dumitale, fără îndoială că te şi vedea decorând zidul oraşului. Deasupra Porţii Regelui. Cred că ai fi arătat izbitor acolo, sus.

– Mulţumesc, răspunse Ser Jaremy cu un zâmbet sardonic.

Lordul Comandant îşi drese glasul.

– Uneori mă tem că Ser Alliser are dreptate, Tyrion. Dumneata îţi baţi joc de noi şi de scopul nostru nobil.

Tyrion dădu din umeri.

– Cu toţii avem nevoie să fim persiflaţi din când în când, Lord Mormont; cel puţin aşa ne luăm în serios, încă puţin vin, vă rog.

Îşi înălţă cupa. Pe când Rykker i-o umplea dintr-a lui, Bowen Marsh spuse:

– Aveţi o sete grozavă pentru un om atât de mic.

– Oh, cred că Lord Tyrion este destul de mare, zise Maester Aemon de la capătul mesei. Vorbea blajin, însă ofiţerii superiori ai Rondului de Noapte tăcură cu toţii, să audă mai bine ce avea de spus acest bătrân. Cred că-i un gigant venit între noi, aici, la capătul lumii.

Tyrion răspunse cu blândeţe:

– Mi s-a spus într-o mulţime de feluri, lordul meu, dar gigant mai rar.

– Totuşi, reluă Maester Aemon pe când ochii săi opaci, albicioşi ca laptele, se fixară pe faţa lui Tyrion, cred că este adevărat.

Dintr-odată, Tyrion Lannister se pomeni fără replică. Nu putu decât să-şi încline capul politicos şi să spună:

– Sunteţi prea amabil, Maester Aemon.

Orbul zâmbi. Era un om mărunţel, zbârcit şi pleşuv, strivit de greutatea colierului său de maester, vechi de o sută şi ceva de ani.

– Mi s-a spus în toate felurile, lordul meu, însă rareori amabil.

De astă dată, chiar Tyrion dădu tonul la râs.

Mult mai târziu, când ocupaţia foarte serioasă a mâncatului se sfârşi şi ceilalţi plecară, Mormont îi oferi lui Tyrion un scaun lângă foc şi o cupă de băutură încălzită şi picantă, atât de tare, încât îi dădură lacrimile.

– Drumul regelui poate fi periculos până aici, atât de departe în nord, îi spuse Lordul Comandant în timp ce sorbeau din băutură.

– Cu mine sunt Jyck şi Morrec, răspunse Tyrion, iar Yoren pleacă din nou spre sud.

– Yoren este singur. Rondul îţi va oferi o escortă până la Winterfell, anunţă Mormont pe un ton care nu admitea replică. Trei oameni sunt suficienţi.

– Dacă insistaţi, lordul meu, făcu Tyrion. L-aţi putea trimite pe tânărul Snow. Ar fi încântat de ocazia de a-şi revedea fraţii.

Mormont se încruntă.

– Snow? Oh, bastardul Stark. Nu cred. Cei tineri trebuie să uite de viaţa lăsată în urmă, de fraţi şi mame şi tot. O vizită acasă nu va face decât să-i răscolească nişte simţăminte care cel mai bine ar fi să fie lăsate în pace. Cunosc lucrurile astea. Propriile mele neamuri... sora mea, Maege, conduce Insula Ursului acum, de când cu dezonoarea fiului meu. Am nepoate pe care nu le-am văzut niciodată. Mai luă o înghiţitură. În afară de asta, Jon Snow e doar un flăcău. Vei avea trei oameni puternici care să te păzească.

– Sunt mişcat de preocuparea dumneavoastră, Lord Mormont. Băutura tare îl ameţise pe Tyrion, dar fără să-l îmbete atât de mult încât să nu-şi dea seama că Bătrânul Urs voia ceva de la el. Nădăjduiesc să vă pot răsplăti amabilitatea.

– Poţi, spuse brusc Mormont. Sora ta stă de-a dreapta regelui. Fratele tău este un mare cavaler, iar tatăl tău este cel mai puternic lord din toate cele Şapte Regate. Discută cu ei despre noi. Spune-le de trebuinţele noastre de aici. Ai văzut şi singur, domnul meu. Rondul de Noapte e pe ducă. Forţa noastră este acum de mai puţin de o mie de oameni. Aici sunt şase sute, două sute în Turnul Umbrei, şi chiar mai puţini la Rondul de Est, iar combatanţi sunt nici o treime din toţi aceştia. Zidul are o lungime de sute de leghe. Gândeşte-te la asta. Dacă se produce vreun atac, am numai trei oameni care să acopere fiecare kilometru de Zid.

– Trei şi un sfert, zise Tyrion cu un căscat. Mormont abia dacă-l auzi. Bătrânul îşi încălzea mâinile la foc.

– L-am trimis pe Benjen Stark să-l caute pe fiul lui Yohn Royce, dispărut la prima sa ieşire. Băiatul Royce era la fel de crud precum iarba de vară, dar a insistat să-l onorez cu propria sa comandă, spunând că era de datoria sa în calitate de cavaler. N-am vrut să-l jignesc pe taică-său, aşa că i-am făcut pe voie. L-am trimis cu doi oameni pe care-i consideram la fel de buni ca oricare din Rond. Ce smintit sunt.

Smintit! fu şi corbul de acord. Tyrion ridică privirile. Pasărea se uita în jos, la el, cu ochii aceia negri ca nişte mărgele, ciufulindu-şi aripile. Smintit! croncăni corbul din nou. N-avea nici o îndoială că bătrânul Mormont n-ar fi luat-o uşor dacă ar fi sugrumat creatura. Ce