Lordul Comandant nu lua în seamă pasărea cicălitoare.

– Gared era aproape la fel de bătrân ca mine şi se afla de mai mult timp pe Zid, continuă el. Cu toate astea, se pare că a renunţat la jurământ şi a fugit. Nu aş fi crezut niciodată aşa ceva, însă Lord Eddard mi-a trimis de la Winterfell capul lui. Despre Royce nu se mai ştie nimic. Un dezertor şi doi oameni pierduţi, iar acum s-adus şi Benjen Stark. Oftă adânc. Pe cine să trimit acum să-l caute pe el? Peste doi ani voi avea şaptezeci. Sunt prea bătrân şi prea obosit pentru povara pe care o port, dar dacă o pun jos, cine o ridică? Alliser Thorne? Bowen Marsh? Ar trebui să fiu la fel de orb ca Maester Aemon ca să nu văd ce sunt ei. Rondul de Noapte a devenit o armată de băieţi morocănoşi şi bătrâni obosiţi. În afară de cei care au fost la masa mea, în seara asta, mai sunt, poate, încă vreo douăzeci care ştiu să citească, şi chiar mai puţini cei care pot gândi, sau planifica, sau conduce. Cândva, Rondul îşi petrecea verile construind, iar fiecare Lord Comandant ridica Zidul mai sus decât îl găsise. Acum tot ce putem face este să rămânem în viaţă.

Nimerise într-o fundătură, îşi dădu Tyrion seama. Se simţea uşor jenat pentru bătrân. Lordul Mormont îşi pe-trecuse o bună parte din viaţă la Zid şi trebuia să creadă că toţi acei ani avuseseră un sens.

– Promit, regele va auzi despre necesităţile voastre, spuse el pe un ton grav, şi voi vorbi cu tatăl meu şi fratele meu, Jaime.

Şi avea să o facă. Tyrion Lannister îşi ţinea întotdeauna cuvântul. Lăsă restul nerostit însă; că regele Robert nu-l va lua în seamă, că Lordul Tywin îl va întreba dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi că Jaime nu va face decât să râdă.

– Eşti tânăr, Tyrion, spuse Mormont. Câte ierni ai văzut?

Dădu din umeri.

– Opt, nouă. Nu-mi amintesc prea bine.

– Şi toate scurte.

– Aşa cum spuneţi, domnul meu. Se născuse în miezul iernii, una îngrozitoare, crudă, care – aşa cum zisese cineva – durase aproape trei ani, însă cele mai timpurii amintiri ale lui Tyrion erau despre primăvară.

– Când eram copil, se spunea că o vară lungă anunţă întotdeauna venirea unei ierni lungi. Această vară a durat nouă ani, Tyrion, iar al zecelea vine cât de curând. Gândeşte-te la asta.

– Când eram eu copil, răspunse Tyrion, dădaca mi-a spus, într-o zi, că dacă oamenii ar fi buni, zeii ar dărui lumii o vară fără sfârşit. Poate că am fost noi mai buni decât credem, iar Vara cea Mare se apropie, în sfârşit.

Rânji. Pe Lordul Comandant nu păru să-l amuze asta.

– Nu eşti suficient de smintit ca să crezi aşa ceva, domnul meu. Deja zilele devin tot mai scurte. Nu poate fi nici o greşeală, Aemon are scrisorile de la Citadelă, descoperiri potrivite cu ale lui. Sfârşitul verii se apropie de noi. Mormont se întinse şi-l apucă pe Tyrion strâns de braţ. Trebuie să-i faci să înţeleagă. Îţi spun eu, domnul meu, se apropie bezna. Prin păduri sunt tot felul de sălbăticiuni, lupi străvechi şi mamuţi şi urşi de zăpadă de mărimea unor bizoni, iar în visele mele mi s-au arătat şi lucruri mai întunecate.

– În visele dumneavoastră, repetă Tyrion, gândindu-se cât de mult voia să bea ceva tare.

Mormont nu pricepu aluziile din vocea sa.

– Pescarii de pe lângă Lannisport dau adesea cu ochii de şerpi de mare. Denys Mallister scrie că oamenii de la munte se duc în sud, strecurându-se pe lângă Turnul Umbrei într-un număr mult mai mare ca înainte. Fug, domnul meu... dar fug de cine? Lord Mormont se duse la fereastră şi se uită în noapte. Astea-s ciolane bătrâne, Lannister, dar n-au simţit niciodată un frig ca ăsta. Spune-i regelui ce-ţi zic eu, te implor. Vine iarna şi, când s-o lăsa Noaptea cea Lungă, numai Rondul de Noapte va sta între regat şi bezna care vine dinspre nord. Zeii să ne ajute dacă nu suntem pregătiţi.

– Să mă ajute zeii pe mine dacă nu dorm puţin noaptea asta. Yoren vrea să plece în zori. Tyrion se ridică în picioare, somnoros din cauza vinului şi obosit de moarte. Vă mulţumesc pentru toate cele pe care mi le-aţi oferit, Lord Mormont.

– Spune-le, Tyrion. Spune-le şi fă-i să creadă. Astea sunt singurele mulţumiri de care am nevoie. Fluieră şi corbul zbură spre el şi i se aşeză pe umăr. Mormont zâmbi şi-i dădu păsării nişte porumb din buzunar, în vreme ce Tyrion ieşi.

Afară era un frig tăios. Înfofolit în blănurile sale groase, Tyrion Lannister îşi puse mănuşile şi făcu un semn către bietele santinele îngheţate care făceau de gardă lângă Fortăreaţa Comandantului. O luă prin curte spre propriile sale încăperi din Turnul Regelui, mergând pe cât de repede îl puteau duce picioarele. Petice de zăpadă scârţâiau sub paşii lui, când ghetele sfărâmau crusta formată noaptea, iar respiraţia lui se ridica în aer ca o flamură. Îşi strânse palmele sub braţ şi merse mai repede, rugându-se ca Morrec să-şi fi amintit să-i încălzească patul cu cărămizi fierbinţi, scoase din foc.

În spatele Turnului Regelui, Zidul sclipea sub lumina lunii, imens şi misterios. Tyrion se opri o clipă şi privi în sus, spre el. Picioarele-l dureau de frig şi efort. Dintr-odată, îl năpădi o nebunie ciudată, o dorinţă de a privi încă o dată spre capătul lumii. Ar fi ultima lui şansă, se gândi; mâine va pleca spre sud şi nu-şi putea imagina de ce ar mai vrut să revină în această dezolare îngheţată. Turnul Regelui era chiar în faţa lui, cu promisiunea unui pat cald şi moale, dar Tyrion se pomeni trecând de el, spre palisada vastă a Zidului. O scară de lemn urca spre partea de sud, ancorată cu grinzi uriaşe, nefasonate, cufundate adânc în gheaţă. Scara se înălţa în zigzag, cătându-şi calea sus la fel de strâmbă ca un fulger. Fraţii în negru îl asiguraseră că era mult mai solidă decât părea, picioarele îl dureau prea tare ca să poată măcar contempla