Aşteptarea i se păru o eternitate stând acolo, după gratii, cu Zidul în spate. Suficient de mult încât să înceapă să se întrebe de ce făcea asta. Tocmai se hotărâse să renunţe la ideea lui subită şi să plece la culcare, când cuşca se smuci şi începu să urce.

La început, se deplasă încet în sus, cu smucituri, apoi începu să urce mult mai lin. Pământul se îndepărta sub el, cuşca se legăna, iar Tyrion îşi încolăci braţele în jurul barelor de fier. Putea simţi prin mănuşi răceala metalului. Morrec făcuse focul în camera lui, observă el aprobator, însă turnul Lordului Comandant era în întuneric. Bătrânul Urs avea mai multă minte decât el, se părea.

Apoi ajunse deasupra turnurilor, urcând tot mai mult. Castelul Negru era sub el, întins în lumina lunii. Puteai vedea cât era de pustiu şi gol de aici, de sus; fortăreţe fără ferestre, ziduri surpate, curţi pline de piatră sfărâmată. Mult mai departe, putea vedea luminile Oraşului Cârtiţei, micul sătuc aflat la jumătate de leghe spre sud, pe drumul regelui, iar ici şi colo lumina lunii strălucea pe apa râurilor îngheţate care coborau din înălţimea muntelui pentru a traversa câmpiile. Restul lumii era o pustietate întunecată de dealuri măturate de vânturi şi câmpii pietroase, acoperite parţial de zăpadă.

În cele din urmă, în spatele lui se auzi o voce groasă.

– Pe cele şapte iaduri, e piticul!

Cuşca se zgudui oprindu-se şi rămase atârnată, balansându-se încet înainte şi înapoi, în scârţâitul frânghiei.

– Adu-l aici, fir-ar să fie. Se auziră un mormăit şi un geamăt prelung de lemn, când cuşca alunecă într-o parte şi Zidul ajunse dedesubt. Tyrion aşteptă până ce legănarea încetă, apoi împinse uşa cuştii şi sări pe gheaţă. O siluetă masivă, în negru, se aplecă pe un vinci, în vreme ce o a doua ţinea cuşca. Feţele celor doi erau înfăşurate în fulare de lână şi numai ochii li se mişcau.

– Ce vrei în acest ceas de noapte? întrebă cel de la vinci.

– O ultimă privire.

Bărbaţii schimbară câteva ocheade.

– Uită-te cât pofteşti, glăsui celălalt. Ai însă grijă să nu cazi, micuţule. Bătrânul Urs ne-ar pune pielea-n băţ. O cabină mică, de lemn, se ridica sub scripetele uriaş, iar Tyrion văzu lucirea mată a unui cazan şi simţi un val de căldură când bărbaţii deschiseră uşa cabinei şi intrară. Iar el rămase singur.

Sus era un frig muşcător, iar vântul îi răscolea hainele ca o iubită nerăbdătoare. Culmea Zidului era mai lată decât era mare parte din drumul regelui, aşa că Tyrion nu se temea de o cădere, deşi solul era mai alunecos decât îi plăcea lui. Fraţii împrăştiaseră piatră măcinată pe căile de acces, însă greutatea nenumăraţilor paşi măcina Zidul de dedesubt, aşa că gheaţa părea să se ridice la marginea cărării, înghiţind-o, până ce calea devenea iar curată, şi trebuia împrăştiată piatră din nou.

Totuşi, nu era ceva peste puterile lui Tyrion.

Privi departe, spre est şi vest, la Zidul care se întindea înaintea lui, un drum vast, alb, fără început şi fără sfârşit, cu un abis întunecos de o parte şi de alta. Spre vest, se hotărî el fără nici un motiv special şi începu să meargă în direcţia aceea, urmând cărarea cea mai apropiată de marginea din nord, acolo unde pietrişul părea cel mai proaspăt.

Obrajii săi dezgoliţi erau rumeni de frig, iar picioarele protestau tot mai zgomotos cu fiecare pas, însă Tyrion le ignoră. Vântul se învolbura în jurul său, pietrişul scrâşnea sub tălpi, iar înainte, panglica albă urma linia dealurilor, ridicându-se tot mai mult, până ce dispărea dincolo de orizontul vestic. Trecu de o catapultă masivă, mai înaltă decât zidurile oricărui oraş, cu baza adânc înfiptă în Zid. Braţul de lansare fusese demontat pentru reparaţii şi apoi uitat; zăcea acolo, ca o jucărie stricată, pe jumătate îngropat în gheaţă.

De cealaltă parte a catapultei o voce înăbuşită strigă:

– Cine-i acolo? Stai!

Tyrion se opri.

– Dacă rămân pe loc prea mult, am să îngheţ, Jon, spuse el când o siluetă decolorată şi neclară se apropie, tăcută, adulmecându-i blănurile. Salut, Nălucă.

Jon Snow se apropie. Părea mai înalt şi mai greu în straturile lui de blană şi piele, cu gluga mantiei trasă peste faţă.

– Lannister, făcu el trăgând de fular, pentru a-şi dezgoli gura. Asta-i ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să te văd.

Ducea o suliţă grea, cu vârf de fier, mai lungă decât el, şi o sabie la şold, într-o teacă de piele. Pe piept îi sclipea un corn negru, de luptă, legat în argint.

– Acesta-i şi ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să fiu văzut, recunoscu Tyrion. Am căzut victima unui capriciu de-al meu. Dacă-l ating pe Nălucă, nu-mi smulge braţul?

– Nu cât sunt eu aici, promise Jon.

Tyrion scarpină lupul alb în dosul urechilor. Ochii roşii îl urmăreau impasibili. Animalul crescuse cât să-i ajungă până la piept. Tyrion avu simţământul întunecat că peste încă un an se va uita de sus la el.

– Ce faci tu aici în noaptea asta? întrebă el. În afară de faptul că-ţi îngheaţă bărbăţia...

– Mi-a venit rândul la garda de noapte, spuse Jon. Din nou. Ser Alliser a aranjat, cu bunăvoinţa lui deosebită, să beneficiez de o atenţie specială din partea comandantului gărzii. Par să creadă că, dacă mă ţin treaz jumătate de noapte, am să adorm în timpul instrucţiei de dimineaţă. Până acum i-am cam dezamăgit.

Tyrion rânji.

– Iar Nălucă n-a învăţat încă să facă jonglerii?

– Nu, răspunse Jon zâmbind, însă Grenn a rezistat singur în faţa lui Halder în dimineaţa asta, iar Pyp nu-şi mai scapă sabia atât de des pe cât o făcea înainte.

– Pyp?

– Pypar este numele lui adevărat. Băiatul pipernicit, cu urechi mari. M-a văzut cum îl antrenam pe Grenn şi mi-a cerut să-l ajut. Thorne nici măcar nu i-a arătat vreodată cum se ţine corect sabia. Se întoarse şi privi spre nord. Am de păzit un kilometru de Zid. Vrei să mergi cu mine?

– Dacă o faci încet, spuse Tyrion.

– Comandantul de