O luară din loc, cu Nălucă păşind pe lângă Jon ca o umbră albă.

– Plec mâine, spuse Tyrion.

– Ştiu.

Jon părea ciudat de întristat.

– Am intenţia să mă opresc la Winterfell, pe drumul spre sud. Dacă ai vreun mesaj pe care ai vrea să-l transmit...

– Spune-i lui Robb că am de gând să ajung comandantul Rondului de Noapte şi să-i păzesc pe toţi, aşa că n-are decât să se apuce de broderii împreună cu fetele şi să-i ceară lui Mikken să-i transforme sabia în potcoave.

– Fratele tău e mai înalt decât mine, spuse Tyrion râzând. Refuz să predau mesaje care mi-ar putea aduce moartea.

– Rickon va întreba când mă întorc acasă. Încearcă să-i explici unde sunt, dacă poţi. Spune-i că poate să-mi folosească toate lucrurile cât sunt plecat, o să-i placă asta.

Oamenii îi ceruseră o mulţime de favoruri astăzi, se gândi Tyrion Lannister.

– Ştii, poţi să spui toate astea într-o scrisoare.

– Rickon nu ştie să citească încă. Bran... Se opri dintr-odată. Nu ştiu ce mesaj să-i trimit lui Bran. Ajută-l, Tyrion.

– Ce ajutor i-aş putea da eu? Nu sunt maester, să-i uşurez durerea. Nu cunosc vrăji care să-i dea picioarele înapoi.

– Mie mi-ai dat ajutor, atunci când am avut nevoie, spuse Jon Snow.

– Nu ţi-am dat nimic, răspunse Tyrion. Cuvinte.

– Atunci, dăruieşte-i cuvintele tale şi lui Bran.

– Îi ceri unui amărât să-l înveţe pe un olog cum să danseze, făcu Tyrion. Indiferent cât ar fi de sinceră lecţia, rezultatul promite să fie mai degrabă grotesc. Totuşi, ştiu cum este să-ţi iubeşti fratele, Jon Snow. Am să-i dau lui Bran orice ajutor îmi va sta în putere.

– Îţi mulţumesc, Lord Lannister. Îşi scoase mănuşa şi-i întinse mâna dezgolită. Prietene!

Tyrion îşi dădu seama că e ciudat de înduioşat.

– Majoritatea rudelor mele sunt bastarzi, zise el cu un zâmbet şmecheresc, însă tu eşti primul pe care-l consider prieten.

Îşi scoase şi el mănuşa, trăgând de ea cu dinţii, şi-i strânse mâna lui Jon – piele lipită de piele. Strânsoarea băiatului era fermă şi puternică. După ce-şi puse din nou mănuşa, Jon Snow se întoarse brusc şi o luă spre parapetul îngheţat dinspre nord. Dincolo de el, Zidul dispărea dintr-odată, dincolo de el erau numai beznă şi sălbăticie. Tyrion îl urmă şi, unul lângă altul, se aplecară peste marginea lumii.

Rondul de Noapte permisese pădurii să se apropie la jumătate de kilometru de partea dinspre nord a Zidului. Pâlcurile de conifere, arborii sequoia şi stejarii din mijlocul pădurii, care crescuseră odată acolo, fuseseră tăiaţi cu veacuri în urmă, pentru a crea o suprafaţă de teren deschis prin care nici un duşman nu ar mai fi putut spera să se strecoare nevăzut. Tyrion auzise că prin alte părţi ale Zidului, între fortăreţe, pădurea revenise târându-se până acolo decenii la rând, că existau locuri unde brazii veşnic verzi-cenuşii şi copacii inimii, cu albul lor tern, prinseseră rădăcini chiar la umbra Zidului, însă Castelul Negru avea un apetit prodigios pentru lemne de foc, aşa că aici pădurea era încă ţinută la respect de securile fraţilor în negru.

Totuşi, nu era niciodată la distanţă prea mare. De aici, de sus, Tyrion o putea vedea, copacii întunecaţi înălţându-se dincolo de întinderea terenului deschis ca un al doilea zid construit în paralel cu primul, un zid de întuneric. Puţine securi fuseseră răsucite prin aceea pădure întunecoasă, unde nici măcar lumina lunii nu mai pătrundea prin încâlceala veche de rădăcini, spini şi crengi apucătoare. Acolo copacii creşteau uriaşi, iar cercetaşii spuseseră că păreau să zămislească şi nu cunoşteau omul. Nu era de mirare că în Rondul de Noapte era numită pădurea bântuită.

Stând acolo şi privind în bezna netulburată de focuri arzând, în vântul care bătea şi cu frigul care-i pătrunsese în măruntaie ca o suliţă, Tyrion Lannister aproape că simţi că ar fi putut crede în poveştile despre Ceilalţi, duşmanul din noapte. Glumele sale despre grumkini şi snarci nu mai aveau nici un haz.

– Unchiul meu e acolo, spuse Jon Snow încet, sprijinindu-se în suliţă şi privind în beznă. În prima noapte când m-au trimis aici mă gândeam că unchiul Benjen se va întoarce chiar atunci, că îl voi vedea primul şi voi sufla din corn. Însă n-a mai venit niciodată. Nici în noaptea aceea şi nici în altele.

– Dă-i timp, spuse Tyrion.

Departe, spre nord, un lup începu să urle. Un altul răspunse chemării, apoi altul. Nălucă îşi înălţă capul şi ascultă.

– Dacă nu se mai întoarce, promise Jon, Nălucă va pleca şi-l va găsi.

Îşi puse mâna pe capul lupului străvechi.

– Te cred, zise Tyrion, dar în mintea lui adăugă: Şi cine va pleca să te caute pe tine? Se înfiora.

ARYA

Tatăl ei avea, din nou, de furcă în consiliu. Arya putuse citi asta pe faţa lui când venise la masă, întârziind ca de obicei, aşa cum făcea destul de des. Primul fel, o supă dulceagă şi groasă, fusese deja servit când Ned Stark intră în Sala Mică. Îi spuneau aşa pentru a o deosebi de Sala Mare, unde regele putea ospăta chiar şi o mie de oameni, însă aceasta era o încăpere lungă, cu tavanul înalt şi boltit, şi cu un spaţiu pentru două sute de oameni la mesele puse pe căpriori.

– Lordul meu, spuse Jory când intră tatăl ei. Se ridică în picioare, iar odată cu el se ridicară şi restul gărzilor. Fiecare om purta o mantie nouă, din lână grea, cenuşie, cu margine din satin alb. Câte o mână din argint strângea faldurile fiecărei mantii şi-l desemna pe purtătorul ei drept unul dintre oamenii din garda Mâinii. Erau numai cincizeci, aşa că majoritatea băncilor erau libere.

– Şedeţi, spuse Eddard Stark. Văd că aţi început fără mine. Mă bucură să ştiu că mai sunt încă oameni cu minte aici, în acest oraş.

Le făcu semn să-şi reia masa. Servitorii începură să aducă platouri cu coaste prăjite în usturoi şi ierburi.

– Prin curte se vorbeşte că vom avea un turnir, lordul meu, spuse Jory reaşezându-se. Se spune că vor veni cavaleri de