Arya putea vedea că tatăl ei nu era prea încântat de asta.

– Dar se mai spune şi că acesta este ultimul lucru din lume pe care mi l-aş fi dorit?

Ochii Sansei se căscară cât farfuriile.

– Un turnir, oftă ea. Era aşezată între Septa Mordane şi Jeyne Poole, cât de departe de Arya putuse fără a-şi atrage reproşurile tatălui ei. Mi se va permite să vin, tată?

– Îmi cunoşti sentimentele, Sansa. Se pare că trebuie să pun la cale distracţiile lui Robert şi, de dragul lui, să mă prefac că sunt onorat. Asta nu înseamnă însă că trebuie să le supun şi pe fiicele mele acestei sminteli.

– Oh, te rog, spuse Sansa. Vreau să văd.

Septa Mordane interveni:

– Prinţesa Myrcella va fi şi ea acolo, lordul meu, iar ea este mai mică decât Lady Sansa. Este de aşteptat ca toate doamnele de la curte să asiste la un asemenea eveniment, iar turnirul este în onoarea dumneavoastră, aşa că ar părea ciudat dacă familia dumneavoastră nu ar lua parte.

Eddard părea îndurerat.

– Cred că aşa este. Prea bine, voi aranja un loc pentru tine, Sansa. O văzu apoi şi pe Arya şi adăugă: Pentru amândouă.

– Nu-mi pasă de turnirul ăla idiot, spuse Arya.

Ştia că Prinţul Jeffrey va fi şi el acolo şi-l ura. Sansa îşi ridică privirile.

– Va fi un eveniment splendid. Nu ţi se va simţi lipsa. Pe faţa tatălui lor scapără furia.

– Ajunge, Sansa! încă una ca asta şi mă voi răzgândi. M-am săturat de moarte de acest război pe care-l duceţi între voi. Sunteţi surori. Şi mă aştept să vă purtaţi ca nişte surori, s-a înţeles?

Sansa îşi muşcă buza şi dădu din cap. Arya îşi plecă privirile pentru a se holba mohorâtă în farfuria ei. Simţea usturimea lacrimilor adunate în ochi. Şi-i şterse furioasă, hotărâtă să nu plângă. Singurul sunet care se mai auzea era zăngănitul cuţitelor şi al furculiţelor.

– Vă rog să mă iertaţi, spuse tatăl ei comesenilor. Cred că nu prea am poftă de mâncare în seara asta.

Ieşi din sală. După ce plecă, Sansa şuşoti agitată spre Jeyne Poole. La capătul mesei, Jory izbucni în râs la auzul unei glume, iar Hullen începu să discute despre cai.

– Armăsarul tău de luptă s-ar putea să nu fie tocmai bun pentru turnir. Nu-i acelaşi lucru, ba chiar deloc.

Ceilalţi mai auziseră asta înainte; Desmond, Jacks şi fiul lui Hullen, Harwin, îl făcură toţi deodată să tacă, iar Porter mai ceru vin.

Nimeni nu vorbea cu Arya. Ei nu-i păsa. Îi plăcea mai mult aşa. Ar fi preferat să mănânce singură, în camera ei de dormit, dacă ar fi lăsat-o. Uneori o lăsau, când tatăl ei trebuia să cineze cu regele sau cu vreun lord, ori cu trimişi veniţi de cine ştie unde. În restul timpului, mâncau în sera lui, doar el şi Sansa. Atunci se întâmpla ca Aryei să-i fie cel mai dor de fraţii ei. Ar fi vrut să-l tachineze pe Bran şi să se joace cu micul Rickon şi să-l facă pe Robb să zâmbească. Ar fi vrut ca Jon să-i ciufulească părul şi să-i spună „surioară” şi să termine propoziţiile împreună cu ea. Însă toţi erau plecaţi. Nu-i mai rămăsese nimeni, în afară de Sansa, iar Sansa nici măcar nu-i vorbea decât dacă i-o cerea tatăl lor.

La Winterfell, mâncau în Sala Mare de multe ori. Tatăl ei obişnuia să spună că un lord trebuia să ia masa împreună cu oamenii săi, dacă voia să-i păstreze.

– Să-i cunoşti pe cei care te urmează, îl auzise o dată spunându-i lui Robb, şi să-i laşi să te cunoască. Nu le cere oamenilor tăi să moară pentru un străin.

La Winterfell, el păstra întotdeauna un loc în plus la masa lui, iar în fiecare zi un alt om era invitat să i se ală– ture. Într-o seară putea fi Vayon Poole, iar discuţiile erau despre bani, prăvăliile de pâine şi servitori. Data următoare putea fi Mikken, iar tatăl ei îl asculta vorbind despre armuri şi săbii şi despre cum ar trebui să fie o forjă, sau despre modul cel mai potrivit de a căli oţelul. În altă zi putea fi Hullen, cu discuţiile sale interminabile despre cai, sau Septonul Chayle, de la bibliotecă, ori Jory sau Ser Rodrik, ba chiar şi Bătrâna Nan, cu poveştile ei.

Aryei nu-i plăcuse nimic mai mult decât să stea la masa tatălui ei şi să-i asculte. Îi plăcuse să-i asculte şi pe bărbaţii de pe bănci; călăreţii liberi, cavalerii curtenitori şi tineri nobili înfipţi, maeştrii de arme grizonanţi. Obişnuia să arunce cu bulgări de zăpadă spre ei şi să-i ajute să fure plăcinte din bucătărie. Soţiile lor îi dădeau pesmeţi, iar ea inventa nume pentru copiii lor şi se juca de-a monştrii-şi-fecioarele şi ascunde-comoara, sau de-a vino-în-castelul-meu. Tom Grasul îi spunea „Arya Plimbăreaţa”, pentru că zicea că aşa era ea întotdeauna. Asta-i plăcea mult mai mult decât „Arya Cap de Cal”.

Numai că asta fusese la Winterfell, la celălalt capăt al lumii, iar acum totul se schimbase. Acum era pentru prima dată când cinau împreună cu oamenii de când sosiseră la Debarcaderul Regelui. Arya ura asta. Acum ura până şi sunetul glasurilor lor, felul în care râdeau şi spuneau poveşti. Îi fuseseră prieteni, se simţise în siguranţă cu ei, însă acum ştia că asta fusese o amăgire. O lăsaseră pe regină să o omoare pe Lady şi pe urmă Câinele îl găsise pe Mycah. Jeyne Poole îi povestise Aryei că-l tăiaseră în atâtea bucăţi încât i-l duseseră măcelarului acasă într-un sac, iar prima dată bietul om crezuse că tăiaseră un porc. Şi nimeni nu ridicase vocea şi nu scosese sabia, nimeni nu făcuse nimic, nici măcar Harwin, care vorbise întotdeauna atât de curajos, sau Alyn, care urma să fie făcut cavaler, şi nici Jory, comandantul gărzii. Nici măcar tatăl său.

– Era prietenul meu, şopti Arya spre farfuria ei, atât de încet încât să n-o poată auzi nimeni.

Coastele rămăseseră acolo, neatinse, se răciseră deja, iar un strat subţire de grăsime se iţea de sub ele pe