– Rogu-te, unde crezi că te duci, tânără domniţă? întrebă Septa Mordane.

– Nu mi-e foame. Arya găsi că era o adevărată caznă să-şi mai amintească şi de politeţe. Aş putea fi scuzată, vă rog? recită ea băţoasă.

– Nu poţi, spuse septa. Abia dacă te-ai atins de mâncare. Vei lua loc la masă şi-ţi vei curăţa farfuria.

– Curăţ-o tu!

Înainte s-o fi putut opri cineva, Arya ţâşni spre uşă, în hohotele de râs ale bărbaţilor, iar Septa Mordane o strigă cu glas tare, vocea ei ridicându-se tot mai mult. Tom Grasul era la postul lui, păzind uşa de la Turnul Mâinii. Clipi nedumerit când o văzu alergând spre el şi auzi strigătele septei.

– Uşurel, micuţo, stai blând, începu el să spună, întinzându-se spre ea, însă Arya îi trecu printre picioare şi alergă în sus pe treptele în spirală ale turnului, tropăind pe piatră, în vreme ce Tom Grasul pufnea şi gâfâia în urma ei.

Camera ei de dormit era singurul loc în care-i plăcea din tot Debarcaderul Regelui, iar ceea ce-i plăcea cel mai mult la ea era uşa, o bucată zdravănă de stejar întunecat, întărită cu fâşii de fier negru. Când trântea uşa şi cobora zăvorul greu, nimeni nu mai putea intra în camera ei, nici Septa Mordane, nici Tom Grasul, Sansa, Jory sau Câinele, nimeni! O trânti şi acum.

Când zăvorul fu pus, Arya se simţi, în sfârşit, suficient de la adăpost ca să înceapă să plângă. Se duse la scaunul de lângă geam şi se aşeză smiorcăindu-se, urându-i pe toţi, dar pe ea însăşi mai mult decât pe oricine. Nu era decât greşeala ei pentru tot ce se întâmplase rău. Sansa spusese asta, la fel şi Jeyne.

Tom Grasul bătea în uşa ei.

– Arya, fetiţo, ce-i cu tine? strigă el. Eşti acolo?

– NU! răspunse ea.

Bătăile încetară. O clipă mai târziu, îl auzi plecând. Tom Grasul era întotdeauna uşor de prostit.

Arya se duse spre cufărul de la piciorul patului. Îngenunche şi deschise capacul, începând să-şi scoată hainele cu amândouă mâinile, apucând mormane de mătăsuri şi satin, catifele şi lână, aruncându-le pe toate pe podea. Era acolo, la fundul cufărului, unde o ascunsese. Arya o ridică aproape cu blândeţe şi scoase sabia din teaca ei.

Ac.

Se gândi din nou la Mycah şi ochii i se umplură de lacrimi. Greşeala ei, greşeala ei, greşeala ei. Dacă nu i-ar fi cerut să se joace cu săbiile cu ea...

Se auziră noi bătăi în uşă, mai tare decât înainte.

– Arya Stark, deschide imediat uşa, mă auzi?

Arya se răsuci pe călcâie, ţinând Acul în mâini.

– Ar fi mai bine să nu intri aici, avertiză ea şi tăie aerul cu sălbăticie.

– Mâna va afla asta! ţipă Septa Mordane.

– Nu-mi pasă, urlă Arya. Pleacă!

– Vei plăti pentru această insolenţă, domniţă, îţi promit asta.

Arya ascultă la uşă până ce auzi paşii tot mai îndepărtaţi ai septei.

Se întoarse la fereastră, cu Acul în mâini, şi privi spre curtea de dedesubt. Dacă ar putea să se caţere la fel ca Bran, se gândi ea, ar ieşi pe geam şi apoi ar lua-o în jos, pe turn, şi ar fugi din acest loc îngrozitor, departe de Sansa şi de Septa Mordane, departe de Prinţul Jeffrey, departe de toţi. Ar fura nişte mâncare din bucătărie, ar lua Acul şi cizmele ei bune şi o mantie călduroasă. Ar putea-o găsi pe Nymeria în pădurile sălbatice de lângă Trident şi, împreună, s-ar întoarce la Winterfell, ori ar fugi la Jon, pe Zid. Se trezi dorindu-şi ca Jon să fie cu ea acum. Atunci, poate că nu s-ar mai simţi atât de singură.

O bătaie uşoară în uşa din spatele ei o făcu să se întoarcă de la fereastră şi de la visele ei de evadare.

– Arya, se auzi vocea tatălui ei, deschide uşa. Trebuie să discutăm.

Arya traversă încăperea şi ridică zăvorul. Tatăl ei era singur şi părea mai mult trist decât supărat. Asta o făcu să se simtă şi mai rău.

– Pot să intru? Arya dădu din cap, apoi îşi coborî privirile, ruşinată. Eddard închise uşa. A cui e sabia asta?

– A mea.

Aproape că uitase că avea Acul în mâini.

– Dă-mi-o!

Arya îşi dădu sabia în silă, întrebându-se dacă o va mai ţine vreodată în mâini. Tatăl ei o răsuci spre lumină, examinând ambele feţe ale lamei. Îi încercă vârful cu degetul mare.

– O sabie de brigand, spuse el. Totuşi, mie mi se pare că recunosc marca celui care a făcut-o. Este o sabie de-a lui Mikken.

Arya nu-l putea minţi. Îşi lăsă ochi în jos. Lordul Eddard oftă.

– Fata mea de nouă ani este înarmată de propriul meu fierar, iar eu nu am habar de nimic. E de aşteptat ca Mâna Regelui să conducă cele Şapte Regate, însă se pare că nu-i în stare să-şi conducă nici propria sa familie. Cum se face că ai ajuns să ai o sabie, Arya? De unde o ai?

Arya îşi muşcă buza, dar nu spuse nimic. Nu l-ar da de gol pe Jon nici măcar pentru tatăl lor. După o vreme, bărbatul spuse:

– Nu cred că asta contează cu adevărat. Privi grav spre sabia din mâinile sale. Asta nu este o jucărie pentru copii, cel puţin nu pentru o fată. Ce ar spune Septa Mordane dacă ar şti că te joci cu sabia?

– Nu mă jucam, replică Arya. O urăsc pe Septa Mordane.

– Ajunge! Glasul tatălui ei era dur şi aspru. Septa nu-şi face decât datoria, deşi numai zeii ştiu cât i-au dat de lucru bietei femei. Mama ta şi cu mine i-am atribuit misiunea imposibilă de a te transforma într-o doamnă.

– Nu vreau să fiu o doamnă! izbucni Arya.

– Ar trebui să rup jucăria asta de genunchi acum, şi să pun capăt prostiei ăsteia.

– Acul nu se va rupe, spuse Arya sfidătoare, însă glasul ei o trăda.

– Are un nume, aşa-i? Ah, Arya! Ai o sălbăticie în tine, copilă! Sânge de lup, spunea tatăl meu. Lyanna avea şi ea ceva din el, iar fratele meu, Brandon, chiar mai mult. Pe amândoi i-a trimis de timpuriu în mormânt.

Arya simţi tristeţea din