– Lyanna ar fi avut o sabie, dacă tatăl meu ar fi permis asta. Îmi aminteşti de ea, uneori. Chiar şi semeni cu ea.

– Lyanna era frumoasă, îngăimă Arya uluită. Toată lumea spune asta.

– Era frumoasă, întări Eddard Stark, şi plină de hotărâre şi a murit înainte de vreme. Ridică sabia, ţinând-o între ei. Arya, ce te gândeai să faci cu acest... Ac? Pe cine sperai să străpungi? Pe sora ta? Pe Septa Mordane? Ştii măcar ceva despre lupta cu sabia?

Ea nu se putu gândi decât la lecţia pe care i-o dăduse Jon.

– Împunge-i cu capătul ascuţit, răspunse ea.

Tatăl pufni în râs.

– Asta este esenţa luptei, cred eu.

Arya voia cu disperare să-i explice, să-l facă să priceapă.

– Încercam să învăţ, însă... Ochii i se umplură de lacrimi. I-am cerut lui Mycah să mă antreneze. Durerea o copleşi dintr-odată. I-am cerut, plânse ea. A fost greşeala mea, eu am fost...

Dintr-odată, braţele tatălui ei o cuprinseră. O strânse cu blândeţe, iar ea se întoarse spre el şi plânse la pieptul lui.

– Nu, scumpa mea, murmură el. Plângi pentru prietenul tău, dar nu te mai învinovăţi singură. Nu tu l-ai omorât pe băiatul măcelarului. Crima asta a căzut pe umerii Câinelui şi ai femeii crude pe care o slujeşte.

– Îi urăsc, mărturisi Arya cu faţa roşie, smiorcăindu-se. Pe Câine şi pe regină şi pe Prinţul Jeffrey. Îi urăsc pe toţi. Jeffrey a minţit, nu s-a întâmplat aşa cum a povestit el. Şi pe Sansa o urăsc. Ea ştia, însă a minţit ca să-i placă lui Jeffrey.

– Cu toţii minţim, spuse tatăl ei, sau chiar îţi închipui că am crezut că Nymeria a fugit?

Arya se înroşi vinovată.

– Jory mi-a promis că nu va spune.

– Jory şi-a ţinut cuvântul, replică tatăl ei zâmbind. Sunt lucruri care nu mai trebuie să mi se spună. Chiar şi un orb ar fi putut vedea că lupul nu a plecat de bună voie de lângă tine.

– A trebuit să aruncăm cu pietre, spuse ea deznădăjduită. I-am spus eu să fugă, să plece pentru că nu o mai voiam. Erau şi alţi lupi cu care se putea juca, i-am auzit urlând, iar Jory spunea că pădurea e plină de vânat, aşa că avea căprioare de răpus. Numai că tot venea după noi şi, în cele din urmă, a trebuit să aruncăm cu pietre. Am lovit-o de două ori. A mârâit, s-a uitat la mine şi m-am simţit atât de vinovată, dar aşa a fost mai bine, nu? Regina ar fi pus s-o omoare.

– Aşa a fost mai bine, spuse tatăl ei. Şi chiar minciuna n-a fost... lipsită de un scop nobil.

Pusese Acul jos când se dusese la Arya s-o îmbrăţişeze. Acum ridică din nou sabia şi se apropie de fereastră, unde rămase o clipă privind prin curte. Când se întoarse, avea o expresie meditativă. Se aşeză pe scaunul de lângă fereastră, cu Acul în poala sa.

– Arya, stai jos. Trebuie să încerc să-ţi explic nişte lucruri.

Ea se aşeză neliniştită la marginea patului.

– Eşti prea mică să fi împovărată cu grijile mele, îi spuse el, dar eşti şi o Stark de Winterfell. Ştii dictonul nostru.

– Vine iarna, şopti Arya.

– Adevăratele vremuri grele, barbare, spuse tatăl ei. Le-am luat gustul la Trident, copilă, şi atunci când a căzut Bran. Tu te-ai născut într-o vară îndelungată, scumpa mea, nu ai ştiut niciodată nimic altceva, dar acum iarna vine cu adevărat. Aminteşte-ţi de blazonul Casei noastre, Arya.

– Lupul străvechi, spuse ea, cu gândul la Nymeria.

Îşi trase din nou genunchii la piept, brusc înfricoşată.

– Lasă-mă să-ţi spun câte ceva despre lupi, copilă. Când vine ninsoarea şi vânturile bat albite de zăpadă, lupul singuratic moare, însă haita supravieţuieşte. Vara este timpul pentru încăierări, însă iarna trebuie să ne protejăm unul pe celălalt, să ne ţinem de cald unul altuia, să ne dăruim puterea. Aşa că, dacă tot trebuie să urăşti, urăşte-i numai pe cei care ne pot face cu adevărat rău. Septa Mordane este o femeie bună, iar Sansa... Sansa este sora ta. Poate că vă deosebiţi ca luna de soare, însă acelaşi sânge curge prin venele voastre. Ai nevoie de ea, tot aşa cum şi ea are nevoie de tine... Iar eu am nevoie de voi două, zeii să-mi ajute.

Părea atât de obosit, încât Arya se întrista.

– N-o urăsc pe Sansa, îi spuse ea. Nu serios. Era numai pe jumătate adevărat.

– Nu vreau să te înspăimânt, însă nici să te mint. Am venit într-un loc sinistru şi periculos, copilă. Aici nu este ca la Winterfell. Avem duşmani care ne vor răul. Nu ne putem lupta, deci, unii cu alţii. Această voinţă a ta, fuga, toate cuvintele mânioase, nesupunerea... toate astea au fost doar nişte copilării de vară. Aici şi acum, cu iarna pe cale să vină în curând, este altceva. Este timpul să te maturizezi.

– Mă voi maturiza, promise Arya. Nu-l iubise niciodată atât de mult pe cât simţea acum. Pot să fiu puternică. Pot să fiu la fel de puternică precum Robb.

El îi întinse Acul, cu mânerul în faţă.

– Poftim.

Ea privi sabia cu mirare în ochi. O clipă, îi fu frică să o atingă, temându-se că dacă s-ar fi întins după ea, i-ar fi luată din nou, însă tatăl ei spuse:

– Ia-o, e a ta, iar ea o înşfacă pe dată.

– Pot s-o păstrez? Cu adevărat?

– Cu adevărat. El îi zâmbi. Dacă nu mă uit la tine, nu am nici o îndoială că, peste două săptămâni, am să găsesc luceafărul ascuns sub perna ta. Încearcă să nu o împungi pe sora ta, indiferent cât de tare te provoacă.

– N-am s-o împung, promit.

Arya strânse tare Acul la piept, iar tatăl ei plecă.

În dimineaţa următoare, îşi ceru scuze de la Septa Mordane şi o rugă s-o ierte.

Septa se uită la ea bănuitoare, dar tatăl ei dădu din cap.

Trei zile mai târziu, pe la amiază, administratorul tatălui ei, Vayon Poole, o trimise pe Arya în Sala Mică. Mesele de pe căpriori fuseseră demontate, iar