– Ai întârziat, băiete. Un bărbat mărunt, cu capul pleşuv şi nasul mare, coroiat, ieşi din umbră, ţinând o pereche de săbii subţiri, din lemn. Mâine să fii aici chiar la amiază.

Avea un accent, o pronunţie tipică Oraşelor Libere, poate Braavos, sau Myr.

– Tu cine eşti? întrebă Arya.

– Sunt maestrul tău de dans. Îi aruncă una dintre săbiile de lemn. Ea se repezi, dar rată şi o auzi căzând pe podea. Mâine ai s-o prinzi. Acum ridic-o.

Nu era doar un băţ, ci o adevărată sabie de lemn, cu mâner şi gardă şi capăt sculptat. Arya o ridică şi o strânse cu emoţie în ambele mâini, ţinând-o ridicată în faţa sa. Era mai grea decât părea, mult mai grea decât Acul.

Bărbatul pleşuv scoase un sunet de dezaprobare.

– Nu aşa se ţine, băiete. Asta nu este o sabie mare, care necesită ambele mâini pentru a putea fi rotită. Vei ţine sabia cu o singură mână.

– E prea grea, făcu Arya.

– Este cât de grea trebuie să fie ca să te facă puternică şi să te ţină în echilibru. Partea din interior este umplută cu plumb. O singură mână este tot ce-ţi trebuie.

Arya îşi desprinse mâna dreaptă de pe mâner şi-şi şterse de pantaloni palma transpirată. Ţinea sabia cu mâna stângă. El părea să accepte asta.

– Stânga e bună. Totul este inversat, iar asta-i va năuci mai uşor pe duşmanii tăi. Dar poziţia ta nu-i bună. Răsuceşte-ţi corpul într-o parte, aşa. Eşti slăbănoagă şi subţire ca o suliţă, ştii? Şi asta-i foarte bine, pentru că oferi o ţintă mai mică. Acum priza. Lasă-mă să văd. Se apropie mai tare şi se uită la mâna ei, despărţindu-i degetele, rearanjându-le. Aşa acum, da. Nu strânge atât de tare, priza trebuie să fie potrivită, delicată.

– Şi dacă o scap? întrebă Arya.

– Sabia trebuie să fie o parte a braţului tău, îi spuse cheliosul. Poţi să-ţi scapi o parte din mână? Nu. Acum nouă ani, Syrio Forel a fost primul spadasin al Lordului Mării din Braavos, el cunoaşte aceste lucruri. Ascultă-l, băiete.

Era pentru a treia oară când îi spunea „băiete”.

– Sunt fată, obiectă Arya.

– Băiat, fată, spuse Syrio Forel. Pentru mine eşti o spadă, atâta tot. Chiar aşa, asta-i priza. Nu ţii în mână o secure de luptă, ţii...

– ...un ac, termină Arya în locul lui, furioasă.

– Chiar aşa. Acum începem dansul. Nu uita, copile, nu este dansul fierului de la Westeros ceea ce înveţi acum, dansul cavalerilor, cu tăiat şi lovit. Acesta este un dans al briganzilor, dansul apelor, rapid şi surprinzător. Toţi oamenii sunt făcuţi din apă, ştiai asta? Când îi străpungi, apa iese afară şi ei mor.

El făcu un pas înapoi, ridicându-şi propria sabie de lemn.

– Acum vei încerca să mă loveşti.

Arya încercă. Încercă timp de câteva ore, până ce fiecare muşchi al trupului o duru de parcă ar fi fost o rană, în timp ce Syrio Forel îşi clănţănea dinţii şi-i spunea ce să facă.

Ziua următoare începu adevărata caznă.

DAENERYS

– Marea Dothraki, spuse Ser Jorah Mormont, strunindu-şi şi oprindu-şi calul lângă ea, pe vârful colinei.

Sub ei, câmpia se întindea imensă şi pustie, o vastă suprafaţă plată care trecea de orizontul îndepărtat. Chiar era marea, se gândi Dany. De jur-împrejur nu mai erau dealuri, munţi, nici copaci, oraşe sau drumuri, numai iarbă nesfârşită, firele înalte tălăzuind precum valurile atunci când bătea vântul.

– E aşa de verde, spuse ea.

– Acum, da, se învoi Ser Jorah. Ar trebui să vezi cum este când apar florile de un roşu-închis, cât cuprinzi cu privirea, ca o mare de sânge. Vino în sezonul uscat, iar lumea se acoperă de culoarea bronzului vechi. Iar asta este numai hranna, copilă. Sunt sute de feluri de ierburi aici, ierburi la fel de galbene ca lămâia şi vineţii precum indigoul, ierburi albastre şi portocalii şi ierburi precum curcubeul. Mai jos, spre Tărâmul Umbrelor, dincolo de Asshai, se spune că există un ocean de ierburi-fantomă, mai înalte decât un om călare, cu tulpini la fel de albe ca sticla lăptoasă. Omoară toate celelalte plante şi strălucesc în beznă cu spiritele celor blestemaţi. Dothraki susţin că, într-o zi, ierburile-fantomă vor acoperi întreaga lume, iar atunci viaţa se va sfârşi.

Ideea o făcu pe Dany să se înfioare.

– Nu vreau să vorbim acum de asta, spuse ea. E aşa de frumos aici, nu vreau să mă gândesc că totul moare.

– După cum ţi-e voia, khaleesi, făcu Ser Jorah cu respect.

Ea auzi voci şi se întoarse să privească în spate. Ea şi Mormont se distanţaseră de restul grupului lor, iar acum ceilalţi urcau panta de sub ei. Slujnica sa, Irri, şi tinerii arcaşi ai khas-ului ei erau agili precum centaurii, însă Viserys încă se mai lupta cu scările scurte ale şeii plate. Fratele ei era un nevolnic aici. N-ar fi trebuit să vină niciodată. Magister Illyrio îl îndemnase să aştepte în Pentos, îi oferise găzduire la conacul său, însă Viserys nu acceptase. Va rămâne cu Drogo până la plata întregii datorii, până ce va avea coroana promisă.

– Iar dacă încearcă să mă tragă pe sfoară, va afla, spre nenorocirea sa, ce înseamnă să trezeşti un balaur, promisese Viserys, aşezându-şi mâna pe spada sa împrumutată.

Illyrio închisese ochii la asta, urându-i numai de bine.

Dany îşi dădu seama că nu voia să asculte acum văicărelile fratelui ei. Ziua era prea frumoasă. Cerul era de un albastru-închis, iar la mare înălţime deasupra lor, un şoim vâna zburând în cerc. Marea de iarbă se legăna şi suspina cu fiecare pală de vânt, aerul îi atingea călduţ faţa, iar Dany se simţea împăcată cu toate. Nu-l va lăsa pe Viserys să strice tot.

– Aşteaptă, îi spuse lui Ser Jorah. Spune-le să se oprească toţi, spune-le că am poruncit eu asta.

Cavalerul zâmbi. Ser Jorah nu era un bărbat arătos. Avea gâtul şi umerii ca de taur, un păr negru şi aspru care-i acoperea braţele şi pieptul, atât de des încât nu-i mai rămăsese şi pentru cap. Totuşi, zâmbetul lui o liniştea.

– Începi să vorbeşti ca o regină, Daenerys.

– Nu ca o regină,