Cărți «Urzeala tronurilor descarcă carți de dragoste online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
Toată viaţa, Viserys îi spusese că era o prinţesă, dar numai când călărise pe iapa argintie se simţise cu adevărat aşa. La început, nu fusese deloc uşor. Khalasar-ul ridicase tabăra dimineaţa, după nuntă, deplasându-se spre est, spre Vaes Dothrak, iar în cea de-a treia zi, Dany crezuse că moare. Băşicile provocate de şa i se spărseseră pe fund, hidoase şi însângerate. Coapsele ei se frecaseră până la rană, mâinile îi erau julite de la frâu, iar muşchii picioarelor şi de pe spate erau atât de amorţiţi, încât abia dacă mai putea şedea. La vremea apusului, slujnicele trebuiseră să o ajute să coboare de pe cal.
Nici chiar noaptea nu-i adusese alinare. Khal Drogo o ignorase în timpul deplasării, la fel cum o ignorase în timpul nunţii, şi-şi petrecuse noaptea bând împreună cu războinicii şi cavalerii de sânge, călărind cai de rasă, privind femeile dansând şi bărbaţii murind. Dany nu-şi putea afla locul în acele fragmente din viaţa lui. Fusese lăsată să cineze singură sau cu Ser Jorah şi fratele ei, iar mai târziu să plângă singură în pat. Totuşi, în fiecare noapte, cu ceva timp înaintea zorilor, Drogo venea în cortul ei şi o trezea în întuneric pentru a o munci neobosit, aşa cum îşi muncea şi armăsarul. Întotdeauna o lua pe la spate, în maniera Dothraki, pentru care Dany îi era recunoscătoare; în acest fel, domnul soţ nu putea vedea lacrimile care-i umezeau faţa şi putea folosi perna ca să-şi înăbuşe ţipetele de durere. Când termina, el închidea ochii şi începea să sforăie uşor, iar Dany se lungea lângă el, cu trupul zdrelit şi dureros, prea dureros ca să poată dormi.
Zilele treceau una după alta, iar nopţile urmau una câte una, până când Dany ştiu că nu mai putea îndura nici o clipă. Mai degrabă s-ar fi omorât decât să continue, se hotărî ea într-o noapte...
Totuşi, când adormi în noaptea aceea, avu din nou visul cu dragonul. De data asta, Viserys nu-i mai apăru. Erau numai ea şi dragonul. Solzii lui erau întunecaţi ca noaptea, umezi şi năclăiţi de sânge. Sângele ei, simţea Dany. Ochii dragonului erau ca lacurile de magmă lichidă, iar când îşi deschise gura, flama ţâşni afară vuind ca un uragan fierbinte. O putea auzi cântând pentru ea şi-şi deschise braţele pentru foc, îmbrăţişându-l, lăsându-l s-o înghită cu totul, s-o purifice şi s-o liniştească, s-o cureţe, îşi putea simţi carnea pârjolindu-se şi înnegrindu-se şi scorojindu-se, îşi putea simţi sângele fierbând şi transformându-se în abur, dar fără nici o durere. Se simţea puternică, înnoită şi aprigă.
Iar a doua zi, în mod ciudat, nu o mai durea chiar atât de tare. Era ca şi cum zeii ar fi auzit-o şi li s-ar fi făcut milă de ea. Chiar şi slujnicele sale remarcară schimbarea.
– Khaleesi! spusese Jhiqui, ce s-a întâmplat? Sunteţi bolnavă?
– Am fost, răspunse ea, aplecată peste ouăle de dragon pe care i le dăruise Illyrio când se cununase.
Atinse unul, cel mai mare dintre ele, trecându-şi palma uşor peste piatră. Negru şi purpuriu, se gândi ea, la fel ca dragonul din visul meu. Piatra era ciudat de caldă sub degetele ei... sau mai visa ea încă? îşi retrase tulburată mâna.
Din acea oră, fiecare zi fu mai uşoară decât precedenta. Picioarele-i erau mai puternice; băşicile se sparseră şi mâinile ei deveniră mai aspre; coapsele moi se întăriră, suple ca pielea.
Khal-ul îi poruncise slujnicei Irri să o înveţe să călărească în felul Dothraki, însă mânza-i fu adevăratul dascăl. Calul părea să-i simtă stările, de parcă ar fi fost o singură minte. Cu fiecare zi care trecea, Dany se simţea tot mai sigură de locul ei. Dothrakii erau un popor aspru şi lipsit de sentimentalisme şi nu aveau în obicei să dea nume animalelor, aşa că Dany se gândi la al ei ca la „Argint”. Nu mai iubise niciodată ceva atât de mult.
Pe măsură ce călăritul deveni tot mai puţin o caznă, Dany începu să observe frumuseţile tărâmului din jurul ei. Călărea în fruntea khalasar-ului, împreună cu Drogo şi cavalerii săi de sânge, aşa că fiecare ţinut i se înfăţişa proaspăt şi neîntinat. În urma lor, marea hoardă putea răscoli pământul şi tulbura râurile şi ridica în aer nori de praf sufocant, dar câmpurile din faţa lor erau întotdeauna verzi şi proaspete.
Traversară dealurile domoale de la Norvos, trecând de fermele terasate şi micile sate în care locuitorii priveau neliniştiţi de pe zidurile albe. Străbătură vadurile a trei râuri molcome şi un al patrulea, vijelios şi îngust şi înşelător, îşi ridicară tabăra în apropierea unei cascade înalte şi albastre, ocoliră ruinele năruite ale unui mare oraş mort, în care se spunea că nălucile gemeau printre coloanele de marmură înnegrită. Galopară pe drumurile Valyriene, vechi de o mie de ani şi drepte ca o săgeată Dothraki. Cât timp luna fu la jumătate, călăriră prin Pădurea Qohor, unde frunzele formau o boltă aurie, la mare înălţime deasupra lor, iar trunchiurile copacilor erau la fel de late precum porţile unui oraş. În pădure vieţuiau reni imenşi şi tigri tărcaţi şi lemuri cu blănurile argintii şi ochi purpurii, dar fugiră toţi înainte de apropierea khalasar-ului, iar Dany nu dădu cu ochii de ei.
Pe atunci, chinurile începură să-i dispară din amintire, încă o mai durea, după ce călărea cât era ziua de lungă, dar, cumva, durerea avea acum o dulceaţă, în fiecare dimineaţă se urca voioasă în şa, nerăbdătoare să afle ce minunăţii o mai aşteptau în ţinuturile din faţă. Începu să găsească plăcere chiar şi în nopţile ei, iar dacă încă striga când Drogo o lua, nu mai era întotdeauna din cauza durerii.
La poalele colinei, ierburile se ridicau în jurul ei, înalte şi suple. Dany încetini şi călări la pas pe câmpie, pierzându-se în verdele ei, binecuvântat de singură. În khalasar nu era niciodată singură. Khal Drogo venea la ea numai după apusul soarelui, însă slujnicele o hrăneau şi o