îmbăiau şi dormeau la intrarea în cortul ei, iar cavalerii de sânge ai lui Drogo şi oamenii khas-ului nu erau niciodată prea departe. Fratele ei devenise o umbră nedorită, zi şi noapte. Dany îl putea auzi pe vârful colinei, cu glasul său ascuţit de furie pe când striga la Ser Jorah.

Călări, afundându-se tot mai mult în marea Dothraki. Verdele o înghiţi cu totul. Văzduhul era încărcat de miresmele pământului şi ierburilor, amestecate cu mirosul de cal, cu cel al transpiraţiei lui Dany şi al uleiurilor din părul ei. Mirosuri Dothraki. Păreau să aparţină locurilor acestora. Dany le respiră pe toate, râzând. Simţi o pornire bruscă de a pipăi pământul de sub ea, dea-şi afunda degetele de la picioare în solul gras şi negru. Sărind din şa, îşi lăsă Argintul să pască în timp ce-şi scoase cizmele.

Viserys apăru dintr-odată lângă ea, ca o furtună de vară, calul nechezând sub el pentru că trăgea prea tare de frâu.

– Cum îndrăzneşti, urlă la ea, să-mi dai mie porunci? Mie?! Sări de pe cal, poticnindu-se când ajunse jos. Era congestionat la faţă. O înşfacă şi o scutură. Ai uitat cine eşti? Uită-te la tine! Uită-te la tine!

Dany nu avea nevoie să se uite. Era desculţă, cu părul uns, îmbrăcată în costum de călărie Dothraki din piele şi cu o vestă pictată, primită ca dar de nuntă. Părea să aparţină locurilor. Viserys era murdar şi năclăit în mătăsurile şi zalele lui de orăşean.

El continua să urle:

– Tu nu-i porunceşti unui dragon! înţelegi? Sunt Lord al celor Şapte Regate şi nu primesc ordine de la curviştina unui negustor de cai, auzi? Mâna lui se înfipse sub vesta ei, degetele afundându-se dureros în sânul ei. Mă auzi?

Dany îl împinse cu brutalitate. Viserys se holbă la ea, cu ochii liliachii privind-o neîncrezători. Nu-l mai sfidase niciodată până atunci. Niciodată nu i se opusese. Trăsăturile lui se schimonosiră de furie. O va face s-o doară acum, şi încă rău de tot, ea ştia asta.

Poc!

Biciul răsună ca un tunet. Firul se înfăşură în jurul gâtului lui Viserys, smucindu-l înapoi. Căzu lat în iarbă, uluit şi asfixiat. Călăreţii Dothraki îl huiduiră, iar el se chinui să se ridice în picioare. Cel cu biciul, tânărul Jhogo, rosti o întrebare. Dany nu-i înţelese cuvintele, însă Irri veni şi ea, odată cu Ser Jorah şi cu restul khas-ului.

– Jhogo întreabă dacă vreţi să moară, khaleesi, zise Irri.

– Nu, răspunse Dany. Nu.

Jhogo înţelese asta. Unul dintre ceilalţi latră un ordin, iar Dothrakii izbucniră în râs. Irri îi explică:

– Quaro crede că ar trebui să-i tăiaţi o ureche, pentru a-l învăţa minte.

Fratele ei era în genunchi, cu degetele scotocind sub zalele de piele, urlând incoerent, luptând să respire. Biciul era strâns înfăşurat pe gâtlejul său.

– Spune-le că nu vreau să păţească nimic, zise Dany.

Irri repetă cuvintele în dothrakiană. Jhogo trase de bici, răsucindu-l pe Viserys ca pe o marionetă. Căzu din nou lat, eliberat de sub strânsoarea pielii, iar sub bărbie se ivise o dungă subţire de sânge, acolo unde biciul muşcase adânc.

– L-am avertizat asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla, doamna mea, spuse Ser Jorah. I-am spus să rămână pe colină, aşa cum aţi poruncit.

– Ştiu că i-ai spus, răspunse Dany, privindu-l pe Viserys.

Zăcea la pământ respirând zgomotos, cu faţa roşie, smiorcăindu-se. Era jalnic. Fusese dintotdeauna jalnic. Cum de nu văzuse asta până acum? Înlăuntrul ei, acolo unde sălăşluise frica, era un loc gol.

– Luaţi-i calul, îi porunci ea lui Ser Jorah. Viserys icni spre ea. Nu-i venea să creadă ce auzise; nici lui Dany nu-i venea să creadă ce spunea. Totuşi, cuvintele ieşeau: Lăsaţi-l pe fratele meu să meargă pe jos, în urma noastră, la capătul khalasar-ului.

Printre Dothraki, bărbatul care nu e călare nu este bărbat, cel mai de jos dintre cei de jos, lipsit de onoare sau de mândrie.

– Să-l vadă toţi aşa cum este.

– Nu! urlă Viserys. Se răsuci spre Ser Jorah, milogindu-se în limba comună în cuvinte pe care călăreţii nu le înţelegeau. Loveşte-o, Mormont. Răneşte-o. Regele tău ţi-o porunceşte. Omoară aceşti câini Dothraki şi învaţ-o minte.

Cavalerul exilat privi de la Dany la fratele ei; ea desculţă, cu pământ între degete şi unsoare în păr, el în mătăsuri şi oţel. Dany putu citi pe faţa lui ce hotărâre luase.

– Va merge pe jos, khaleesi, spuse el. Luă de dârlogi calul fratelui ei, iar Dany se aburcă pe Argintul ei.

Viserys pufni spre el, şi se aşeză înapoi în noroi. Rămăsese tăcut, însă nu se mai clinti, iar ochii lui erau plini de venin când ceilalţi se îndepărtară. Curând, fu ascuns privirii de iarba înaltă. Când nu-l mai putură vedea, Dany începu să se teamă.

– Mai nimereşte drumul înapoi? îl întrebă pe Ser Jorah pe când galopau.

– Chiar şi un orb, aşa ca fratele dumneavoastră, ar trebui să ne poată călca pe urme, răspunse el.

– E mândru. S-ar putea să fie prea împovărat de ruşine ca să mai vină după noi.

Jorah izbucni în râs.

– Unde altundeva s-ar putea duce? Dacă nu mai poate găsi khalasar-ul, khalasar-ul îl va găsi pe el, cu siguranţă. Este destul de greu să te îneci în marea Dothraki, copilă.

Dany întrevăzu adevărul acestor spuse. Khalasar-ul era ca un oraş în marş, însă nu mărşăluia orbeşte. Întotdeauna, cercetaşii se avântau departe de coloana principală, atenţi la orice semn al prăzii sau al duşmanilor, în vreme ce călăreţii păzeau flancurile. Nu pierdeau nimic din vedere, nu aici, în aceste ţinuturi, în locul de unde veniseră. Aceste câmpii erau parte din ei... iar acum şi din ea.

– L-am lovit, spuse ea, cu uimire în glas. Acum, că totul se terminase, părea că avusese un vis ciudat. Ser Jorah, crezi că... va fi atât de furios când se va întoarce... O trecură fiorii. Am trezit balaurul, nu-i aşa?

Ser Jorah pufni.

– Poţi trezi morţii, fată? Fratele tău, Rhaegar, a fost ultimul dragon, iar el a murit pe Trident. Viserys e mai nevolnic decât umbra unui şarpe.

Cuvintele lui dure o uimeau. Se părea că toate lucrurile în care crezuse erau puse, dintr-odată, la îndoială.

– Ai jurat pe sabie, în faţa lui.

– Am făcut-o, fată,