salva de la moarte o mulţime de vieţi omeneşti. De fapt, e un duel. Dincolo, în lumea veche, cavalerii cei mai semeţi se înfruntă pentru te miri ce. Aici e în joc mult mai mult. Iar adversarul meu nu e cavaler, ci bandit şi ucigaş. Te asigur, deci, că nu voi umbla cu mănuşi, nici cu scrupule deşarte.

— Perfect! Iată o vorbă care-mi place; acum privesc lucrurile cu mai mult calm; şi totuşi, mă simt ca şi cînd propriul meu fiu ar fi dus la tăiere. Mai degrabă m-aş bate eu în locul dumneavoastră. Îmi permiteţi, sir?

— Nu, bunul meu Sam. Mai întîi, ca să fiu sincer, cred că e mai bine să piară un greenhorn decît un westman destoinic cum eşti dumneata şi al doilea...

— Încă o dată, sir, ţineţi-vă pliscul! Nu se face gaură-n cer dacă moare un hodorog bătrîn ca mine. Dar un om atît de tînăr...

— Ei, acuma ţine-ţi dumneata gura! L-am întrerupt, la rîndul meu.

Va să zică, în al doilea rînd, ar fi cu totul dezonorant şi laş să mă retrag şi să cedez locul altcuiva. De altfel, Tangua nici n-ar admite schimbul; pe mine mă vizează.

— Păi tocmai asta nu-mi place! A pus ochii tocmai pe dumneavoastră. Vreau să sper că barca lui o s-o ia razna în pofida vîslaşului.

Atenţie: iată-i că sosesc!

Indienii se apropiau fără grabă. Nu erau toţi două sute: o parte rămăseseră să-i păzească pe apaşi. Tangua îşi conduse războinicii prin faţa noastră, pînă la terenul de luptă. Ajunşi acolo, se rînduiră în trei sferturi de cerc, al patrulea sfert urmînd să fie ocupat de albi; ceea ce şi făcurăm. Din rîndurile pieilor-roşii se desprinse un bărbat cu trupul de-a dreptul herculean şi lepădă toate armele ce le avea asupra lui, păstrînd numai cuţitul. Apoi se dezbrăcă pînă la brîu, dezvelindu-şi bustul. Cine i-ar fi văzut musculatura, desigur că m-ar fi deplîns. Tangua îl conduse pînă în mijlocul rondoului format de indieni şi rosti cu glas puternic, în care suna siguranţa victoriei:

— Acesta este Metan-Acva (Cuţit-Fulger), cel mai voinic luptător din tribul Kiowa. Nimeni n-a reuşit pînă astăzi să scape de cuţitul lui; sub lovitura lui, duşmanul se prăbuşeşte ca trăsnit. Iată omul care va lupta cu Old Shatterhand, faţa palidă.

— AU devils îmi şopti Sam. Ăsta e un adevărat Goliat! Ascultaţi ce vă spun, dragul meu sir, s-a zis cu dumneavoastră!

— Pshaw!

— Nu vorbiţi prostii! Scoateţi-vă gărgăunii din cap! Există o singură metodă care vă poate înlesni victoria.

— Care?

— Nu vă lăsaţi antrenat într-o luptă mai îndelungată; provocaţi un deznodămînt rapid; altminteri, obosiţi şi... gata! Cum staţi cu pulsul?

Mă apucă de încheietura mîinii şi-mi numără pulsaţiile. Zise apoi:

— Har Domnului, nu mai mult de şaizeci. Aşadar, pulsul e în regulă.

Nu sînteţi tulburat? Nu vă e deloc frică?

— Asta ar mai lipsi! Tulburarea şi frica într-un moment cînd viaţa depinde de sîngele rece şi de ochiul calm! Numele acestui uriaş e la fel de grăitor ca şi statura lui. Acum îmi explic de ce Tangua mi-a propus să lupt cu cuţitul pentru salvarea apaşilor: pentru că omul lui e atît de voinic şi neînvins în mînuirea cuţitului. Dar vom vedea dacă este într-adevăr imbatabil.

În timp ce schimbam în şoaptă aceste vorbe, mă dezbrăcai şi eu pînă la brîu. E drept că o astfel de clauză nu fusese prevăzută, dar nu voiam să dau impresia că rămîn îmbrăcat, pentru ca haina să-mi ţie de scut, fie el cît de iluzoriu. Am predat lui Sam doborîtorul de urşi şi pistolul, apoi am păşit în mijlocul cercului. Bunul, bătrînul meu Hawkens! Îi auzeam bătăile inimii. In schimb, eu nu simţeam pic de teamă. Încrederea în forţele tale, iată cea dintîi condiţie în faţa primejdiei.

Cu mînerul unui tomahawk fu desenat în nisip un opt mare, după care căpetenia ne invită să ne ocupăm locurile. Cuţit-Fulger mă cîntări cu o privire plină de dispreţ şi rosti cu voce tare:

— Slăbănogul cu faţa albă tremură de frică. Să vedem, va avea curajul să intre în acest rotocol?

Nu sfîrşi bine vorba, că mă şi aflai într-unul din cercuri şi anume în cel dinspre miazăzi. L-am ales pe acesta pentru că aveam astfel soarele în spate, în timp ce adversarul îl avea în faţă şi razele îi stînjeneau vederea. Accept că n-am procedat întru totul cinstit, dar îi datoram o replică pentru că mă batjocorise afirmînd că aş tremura de frică. Ar fi fost ridicol ca, din gentileţe, să-i cedez locul mai convenabil. Repet că era vorba de viaţă şi de moarte. E într-adevăr groaznic să ucizi un om, dar în situaţia dată, orice menajament putea să-mi fie fatal. Eram, deci, ferm hotărît să-l ucid pe acest Samson. În pofida numelui şi a staturii sale impunătoare, îmi păstrasem sîngele rece; nu aveam motive să mă simt în inferioritate, deşi nu mai practicasem o asemenea luptă.

— Uite că îndrăzneşte! Îşi rîse el iarăşi de mine. Cuţitul meu îl va lovi în plin. Marele Spirit i-a luat minţile şi mi-l dă în seamă!

La indieni, asemenea prologuri sînt uzuale. Dac-aş fi tăcut, m-ar fi socotit drept laş; de aceea i-am răspuns:

— Lupţi numai cu gura, dar eu aştept cu cuţitul pregătit. Ocupă-ţi locul, dacă nu te temi!

Atunci se repezi dintr-un salt în celălalt cerc şi strigă furios:

— Eu să mă tem? Eu, Metan-Acva? Auzit-aţi, războinici ai neamului Kiowa? Am să-l dau gata din prima lovitură pe cîinele ăsta alb!

— Ba te curăţ eu din prima lovitură! Mai bine taci! Ar trebui să-ţi zică nu Metan-Acva, ci Avat-Ya, adică Gură-Mare.

— Avat-Ya, Avat-Ya! Javră împuţită, mai ai curajul să mă batjocoreşti?! Ei bine, vulturii să-ţi mănînce măruntaiele!

Această ultimă ameninţare era extrem de nesocotită: făcuse o mare greşeală, atrăgîndu-mi, de fapt, atenţia asupra modului în care avea să-şi folosească arma. Eram avertizat: nu avea să-mi ţintească inima, ci-şi pregătea cuţitul ca să-mi spintece burta printr-o lovitură de jos în sus.

Stăteam faţă-n faţă atît de aproape, încît ar fi fost suficient să ne aplecăm puţin, ca să ne atingem cu vîrful cuţitului. Indianul îşi înfipse privirea în ochii mei. Braţul drept îi atîrna în jos; ţinea