cuţitul în aşa fel, încît mînerul se proptea în degetul mic, iar lama, cu tăişul în sus, se strecura între degetul arătător şi cel gros. Prin urmare, presupunerea mea era justă: îşi pusese în gînd să mă spintece jos şi să-mi rupă pîntecele; altminteri, dac-ar fi voit să lovească de sus, ar fi ţinut cuţitul invers.

Acum ştiam direcţia loviturii, dar principalul era să prevăd momentul. Pe acesta i-l puteam ghici în privire. Cunoşteam acea tresărire a ochilor, efemeră, dar specifică în asemenea ocazii. Coborîi pleoapele pentru a-i da iluzia că se află în siguranţă şi-l observai printre gene, cu mare atenţie.

— Împinge odată, cîine! Mă provocă el.

— Nu te mai răţoi, mucosule, ci dă-i drumul! I-am răspuns.

Era o insultă gravă, care impunea fie o replică usturătoare, fie chiar atacul. Indianul alese calea din urmă. O dilatare de-o clipă a. pupilelor sale mă preveni; kiowaşul îşi repezi fulgerător braţul drept în care ţinea cuţitul şi încercă să-mi spintece burta. Dac-aş fi scontat o lovitură în sens invers, adică de sus, aş fi fost iremediabil pierdut; aşa însă, am parat lovitura şi, în aceeaşi clipă, i-am înfipt cuţitul meu în antebraţ, rănindu-l.

— Cîine rîios! Urlă el, smulgîndu-şi braţul; de spaimă şi durere scăpă din mînă cuţitul.

— Lasă vorba şi luptă! I-am strigat, ridicîndu-mi iarăşi braţul şi...

Lama cuţitului meu îi lunecă în inimă pînă la prăsele.

Am scos-o numaidecît. Lovitura fusese atît de adîncă şi precisă, încît un şuvoi de sînge, gros cît degetul, mă izbi drept în obraz.

Uriaşul se bălăbăni cîteva momente, încercă să strige, neizbutind să scoată decît un geamăt surd şi se prăbuşi fără suflare la pămînt.

Urlete înfricoşate se ridicară din rîndurile kiowaşilor. Doar Tangua, căpetenia, rămase tăcut. Se apropie, se plecă asupra adversarului meu, îi pipăi rănile, se ridică apoi şi mă privi cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată. Era într-însa un amestec de furie, oroare, teamă, admiraţie şi descumpănire. Dădu să se depărteze în tăcere. Dar eu îl strigai:

— Vezi că mă aflu în cercul meu! În schimb, Metan-Acva 1-a părăsit pe-al său şi zace dincolo. Cine-a învins?

— Tu! Răspunse el mînios şi plecă. Dar nu făcu decît cinci-şase paşi, că se şi întoarse şuierîndu-mi printre dinţi: Eşti un fiu al Spiritului negru şi necurat. Vraciul nostru o să-ţi dezlege farmecele şi atunci nu ne mai scapi: te jupuim de piele.

— Fă ce pofteşti cu vraciul tău! Deocamdată, împlineşte-ţi cuvîntul dat!

— Care cuvînt? Întrebă el în batjocură.

— Că nu-i veţi ucide pe apaşi!

— Nu-i vom ucide. Ce-am spus, rămîne spus.

— Şi vor fi liberi?

— Da, vor fi liberi. Tangua, căpetenia kiowaşilor, îşi ţine cu sfinţenie cuvîntul.

— Atunci mă duc împreună cu prietenii mei ca să-i dezlegăm pe prizonieri.

— Asta o fac eu, cînd va sosi vremea.

— Păi, vremea a şi sosit. Am învins!

— Taci! Am stabilit noi oare vreun termen pentru eliberarea lor?

— N-am stabilit nici un termen, dar se înţelege de la sine că...

— Taci! Se răsti el iarăşi la mine. Termenul îl hotărăsc eu. Nu-i ucidem pe cîinii de apaşi. Nu. Dar cine ne-ar socoate vinovaţi pe noi, dacă dînşii ar pieri din lipsă de hrană şi de apă? Ce vină aş avea, dacă ar crăpa cu toţii de foame şi de sete înainte de a fi eliberaţi?

— Canalie! Îi strigai în obraz.

— Cîine, dacă mai sufli o vorbă, te...

Voia să-şi continue ameninţarea, dar se opri şi se uită speriat în ochii mei; expresia lor nu prezicea nimic bun. Ii completai eu, în schimb, fraza întreruptă:

— ... te zdrobesc cu pumnul, ticălosule, mincinosule neruşinat!

Se feri cîţiva paşi îndărăt, scoase cuţitul şi răcni:

— Las' că nu te mai apropii de mine cu pumnul tău! Îndrăzneşte şi te spintec fără milă!

— Astea le-am mai auzit şi de la Cuţit-Fulger şi iată-l colea, mort. Ai s-o păţeşti şi tu la fel. În ce priveşte soarta apaşilor, am să discut cu fraţii mei albi. Să nu te atingi de un fir de păr din capul lor, că s-a zis cu tine şi cu toţi kiowaşii tăi! Ştii doar că vă putem arunca pe toţi în aer!

Rostind acestea, mă dusei la Sam care, din cauza tămbălăului ce-l făceau kiowaşii, nu putuse auzi disputa dintre mine şi Tangua.

Omuleţul sări în întîmpinarea mea, mă strînse în braţe şi exclamă cu entuziasm:

— Bine-aţi venit, bine-aţi venit, sir Vă întîmpin cu acest salut ca pe unul care s-a întors din împărăţia morţii. Omule, prietene, odorule, tinere şi greenhorn drag, ce creatură mai sînteţi! N-a văzut individul în viaţa lui bizoni şi mi ţi-l răpune pe cel mai vînjos din toată cireada! N-a întîlnit nici în somn vreun grizzly şi cînd colo îl înjunghie ca pe un mieluşel! Nu i-a ieşit vreodată un mustang în cale şi-mi înhaţă cu lasso-ul tocmai pe nobila mea Mary! Iar acuma, colac peste pupăză, se propteşte în faţa celui mai voinic şi mai abil cuţitar kiowaş şi, dintr-o lovitură, îi străpunge inima fără să piardă în schimb nici un strop de sînge! Măi Dick, Will, ia veniţi încoace şi uitaţi-vă la ucenicul ăsta! Ce să facem cu el?

— Îl înaintăm calfă, zîmbi Stone.

— Calfă? Ce vrei să spui?

— A dovedit şi de astă dată că nu mai e greenhorn; a terminat cu ucenicia. Să-l promovăm calfă. Mai încolo s-ar putea să ajungă şi meşter.

— Adică să nu mai fie greenhorn? Să-l ridicăm în rang? Măi, dacă deschizi şi tu o dată gura, cel puţin nu-mi veni cu bazaconii! Individul e un greenhorn get-beget, altminteri cum s-ar fi încumetat să lupte cu indianul acela uriaş şi dibaci? Numai că oamenii uşuratici au noroc, după cum ţăranii cei mai proşti recoltează cartofii cei mai mari.

Aşa e şi cu individul de faţă: prost, uşuratic, greenhorn! Că mai trăieşte, nu e nicidecum meritul lui, ci al prostiei de care e în stare, dacă nu mă-nşel. Cînd a pornit lupta, mi-a stat inima în loc. Abia dacă mai răsuflăm; toate gîndurile îmi fugeau la testamentul acestui greenhorn.

Ei şi veni lovitura şi indianul se prăbuşi! În sfîrşit, ce mai calea-valea, am învins! Viaţa şi libertatea apaşilor sînt asigurate.

— Te cam înşeli, Sam! Intervenii eu,