— Mă-nşel? Cum asta?

— În cuvîntul ce ni l-a dat, Tangua şi-a lăsat o portiţă deschisă şi se foloseşte acum de ea.

— Bănuiam eu că umblă cu viclenii! Despre ce portiţă e vorba?

I-am reprodus cuvintele lui Tangua. Era atît de indignat, încît porni glonţ către şeful kiowaşilor ca să-l tragă la răspundere. Mă folosii de răgaz ca să mă îmbrac şi să-mi reiau armele.

Kiowaşii nu se îndoiseră o clipă că faimosul lor Cuţit-Fulger mă va da gata. Deznodămîntul atît de surprinzător îi umpluse de umilinţă, dar şi de furie. S-ar fi năpustit asupra noastră, dacă gestul nu le-ar fi fost interzis; fusese doar convenit, chiar şi consfinţit prin fumatul pipei, că luptătorul înfrînt nu va fi răzbunat de ai săi. Legămîntul îi mobiliza. Se gîndeau, în tot cazul, să născocească un alt pretext împotriva noastră. Deocamdată, nu se grăbeau, căci erau siguri de noi. Îşi stăpîneau pînă una-alta ciuda, avînd, de altminteri, destulă treabă şi bătaie de cap cu mortul. Tangua se afla printre ei şi intervenţia lui Sam Hawkens fireşte că nu găsi urechi prea atente şi binevoitoare. Se întoarse morocănos şi ne vesti:

— Individul, ce mai, nu vrea să-şi ţină cuvîntul. Şi-a pus probabil în gînd să-i ucidă pe prizonieri prin înfometare. Şi asta, după opinia lui, nu înseamnă a ucide. Noi însă avem ochii deschişi, dacă nu mă-nşel şi o să le tragem clapa, hi-hi-hi-hi!

— Numai dacă nu ne-o trag ei nouă! Observai. E foarte greu să-i aperi pe alţii cînd tu însuţi ai nevoie de apărare.

— Mi se pare, sir, că vă cam sperie roşii ăştia!

— Pshawl Ştii doar că nu sînt mai fricos ca tine.

— Ştiu, dar e o deosebire: atunci cînd eu devin prudent, dumneavoastră vă repeziţi ca taurul în pînza roşie, iar cînd curajul e într-adevăr necesar, vă apucă temerile. Aşa e orice greenhorn. De fapt, cum vedeţi cele întîmplate?

— Ce anume?

— Lupta aceea cu cuţitul.

— Cred că ai motive să fii mulţumit.

— Lăsaţi asta. Mă refer la unele mustrări.

— Mustrări? Din partea cui? Poate a dumitale?

— Cerule, dar greu mai pricepeţi! Spuneţi-mi sincer, sir, v-aţi aflat vreodată pe eşafod, dincolo, în lumea veche, în calitate de ucigaş?

— Nu cred. Cel puţin nu-mi amintesc! Am răspuns în doi peri.

— Va să zică n-aţi ucis niciodată un om?

— Nu.

— Aţi săvîrşit deci astăzi primul omor. Şi, mă rog, în ce stare psihică vă aflaţi? Asta mă interesează.

— Hm! Nu chiar plăcută. Prevăd că n-o să-mi fie uşor să mă găsesc şi altă dată în postura de a ucide. Ceea ce simt acuma seamănă mult a mustrare de conştiinţă.

— Nu vă necăjiţi şi alungaţi din cap prostiile! Aici vi se poate întîmpla oricînd ca, în pofida dorinţei, să fiţi nevoit a ucide pentru a vă salva propria viaţă. Într-un asemenea caz, trebuie... heavens, o, ceruri, uite că se iveşte cazul! Exclamă el, pe neaşteptate. Iată-i pe apaşi! Sosesc! O să curgă sînge, nu glumă. Pregătiţi-vă de bătălie, domnii mei!

Într-adevăr, din direcţia unde se aflau prizonierii şi paznicii lor, răsună acel "Hiiiiiiih!" strident şi prelung, strigătul de luptă al apaşilor.

Inciu-Ciuna şi Winnetou, împotriva oricăror aşteptări, se şi înapoiaseră. Apaşii năvăliră în tabăra kiowaşilor. Cei care se aflau printre noi ciuliră speriaţi urechile; apoi Tangua strigă din toate puterile:

— Duşmanii s-au năpustit asupra fraţilor noştri! Iute, să le venim în ajutor!

Dădu să se repeadă, dar Sam i se aşeză în drum:

— Nu vă duceţi acolo! Rămîneţi aici. Sîntem împresuraţi cu toţii.

Doar nu-ţi închipui că cei doi şefi ai apaşilor sînt atît de proşti, încît să atace numai santinelele, fără să ştie cum şi unde vă aflaţi? Într-o clipă...

Vorbi repede, precipitat, însă nu putu sfîrşi fraza, deoarece jur-împrejur se ridică iarăşi acel strigăt de luptă care pătrundea pînă-n măduva oaselor. E drept că, după cum am mai spus, ne găseam în largul preriei, dar peste tot creşteau tufişuri la adăpostul cărora apaşii se strecuraseră neobservaţi. Luaţi de treburile noastre, ne-am trezit deodată încercuiţi. Goneau acum spre noi cu grămada, în salturi, din toate părţile. Kiowaşii trăgeau în ei, mai nimereau pe cîte unii, dar atît de puţini, încît nici nu conta. Curînd, începură şi atacanţii să tragă.

— Nu omorîţi nici un apaş, absolut nici unul! Le strigai eu lui Sam, Dick şi Will.

Vacarmul luptei ajunse în preajma noastră. Noi tuspatru ne ţineam deoparte, însă inginerul-şef şi cei trei experţi se angajară în luptă şi căzură ucişi. Era îngrozitor. Aţintindu-mi privirea înainte, nu văzui ce se petrece în spatele meu. Ne pomenirăm atacaţi de o ceată numeroasă. Le strigarăm noi că le sîntem prieteni, dar în van. Se repeziră asupra noastră cu tomahawkuri şi cuţite, încît a trebuit să ne apărăm, să lovim, deşi cu totul alta ne fusese dorinţa. Am doborît cîţiva înşi cu patul armei, ceea ce le-a impus respect celorlalţi. Ne lăsară în pace.

Profitînd de răgaz, aruncai o privire împrejur. Nu era nici un kiowaş care să aibă de luptat în acelaşi timp cu vreo cîţiva adversari.

Sam cîntări la rîndul lui situaţia şi-mi strigă:

— Hai s-o ştergem repede în tufăriş! Îmi arătă tufele de care am mai pomenit în cîteva rînduri şi fugi într-acolo. Dick Stone şi Will Parker îl urmară. Am şovăit cîteva momente privind către locul unde zăceau cei trei experţi ucişi. Erau doar albi de-ai noştri şi regretam sincer că nu le-am putut veni în ajutor. Acum totul era prea tîrziu. O luai şi eu spre tufăriş. Dar pînă să-mi ajung ţinta, răsări ca din pămînt Inciu-Ciuna.

Venise împreună cu Winnetou în fruntea detaşamentului de apaşi însărcinat să atace tabăra şi să-i elibereze pe prizonieri. Sarcina fiind îndeplinită, cele două căpetenii porniră în control spre celălalt detaşament, care tăbărîse asupra noastră. Inciu-Ciuna o luase cu mult înaintea fiului său. Cînd s-o cotească după un tufiş, mă zări.

— Tîlhar de pămînturi! Îmi strigă şi se năpusti asupra mea, încercînd să mă zdrobească cu patul puştii sale ţintuite în argint.

Am încercat să-i vorbesc spre a lămuri situaţia, dar el nu mă ascultă şi se repezi iarăşi la mine. Ce aveam să fac? Să mă las rănit sau chiar ucis? Trebuia să