forţez şi eu nota. Se pregătea tocmai să sară asupra mea, cînd aruncai din mînă arma cu care-i parasem pînă atunci loviturile, îl apucai cu stînga de beregată şi cu pumnul drept îl trăsnii în tîmplă. Era figura mea preferată. Inciu-Ciuna scăpă puşca din mînă, horăi scurt şi căzu. Deodată, lîngă mine, se auzi un strigăt de triumf:

— Acesta-i Inciu-Ciuna, căpetenia cîinilor de apaşi! O să-mi folosească pielea de pe ţeasta lui; am să-l scalpez!

Întorcîndu-mă, văzui pe Tangua, şeful kiowaşilor, care din nu ştiu ce motiv apucase acelaşi drum cu mine. Îşi aruncă arma cît colo, scoase cuţitul şi se năpusti asupra apaşului ce zăcea în nesimţire. Dădu să-l scalpeze. Îi prinsei braţul şi poruncii:

— Jos mîna! Eu l-am învins, aşadar eu îi hotărăsc soarta, numai eu!

— Taci, păduche alb! Răcni Tangua. N-am să-ţi cer învoire, apaşul e al meu! Dă-mi drumul, că de nu...

Fulgeră cuţitul spre mine şi mi-l înfipse în încheietura mîinii stîngi. Nu voiam să-l tai la rîndul meu cu cuţitul; am încercat să-l înşfac şi să-l trag în lături, dar n-am izbutit; atunci l-am strîns de gît pînă s-a muiat de tot şi a rămas în mişcare. M-am aplecat asupra lui InciuCiuna, căruia îi înroşisem faţa cu sîngele ce-mi curgea din rană. În clipa aceea auzii un foşnet în spatele meu şi întorsei repede capul.

Această mişcare mă salvă de la moarte. O lovitură cumplită cu patul puştii îmi fulgeră umărul. Dacă nimerea în cap, mi-l crăpa în zece.

Omul care mă lovise era Winnetou.

Cum am mai spus, tînărul apaş rămăsese în urma tatălui său. Ieşind de după tufăriş, mă văzuse îngenunchind lîngă Inciu-Ciuna, care zăcea în nesimţire, cu obrazul pătat de sînge. Atunci se repezi la mine ca să mă facă zob cu patul puştii, dar spre norocul meu nimeri în umăr.

Nereuşindu-i lovitura, lepădă puşca, scoase cuţitul de la brîu şi se năpusti asupra mea.

Mă aflam într-o situaţie cît se poate de precară. Lovitura îmi zdruncinase tot trupul şi-mi paralizase braţul. Aş fi încercat să-l lămuresc pe Winnetou, dar totul se petrecea atît de repede, încît nu mai aveam timp de explicaţii. Văzui cum îşi înalţă cuţitul şi-mi ţinteşte inima. Cu o uşoară fentă evitai lovitura fatală: lama cuţitului îmi pătrunse în buzunarul stîng de la piept, se abătu din cauza cutiei de sardele în care, după cum ştiţi, îmi păstram documentele, trecu pe lîngă gît şi mi se înfipse în gură, străpungîndu-mi limba. Winnetou îşi smulse repede cuţitul şi, strîngîndu-mă de beregată, se pregăti pentru o nouă lovitură. Teama morţii dublează puterile; nu mă puteam folosi decît de o singură mînă, aveam un singur braţ valid. Izbutii şi de astă dată. Încleştîndu-i mîna dreaptă, o strînsei cu atîta forţă, încît de durere lăsă să-i scape cuţitul. Pe urmă îl apucai de braţul stîng, lîngă cot şi i-l răsucii, silindu-l să-mi elibereze gîtul. Îmi încordai iute genunchii izbindu-l cu toată puterea şi răsturnîndu-l cu faţa la pămînt. În clipa următoare, mă şi aflam în spinarea lui.

Trebuia acum să-l imobilizez; dacă se ridica, eram pierdut. Cu un genunchi îl apăsam de-a curmezişul pe ambele coapse, cu celălalt îi striveam braţul. Cu mîna sănătoasă îl strîngeam de ceafă, în timp ce el, cu mîna liberă, încerca — din fericire zadarnic — să apuce din nou cuţitul. Se încinse o luptă cu adevărat titanică. Închipuiţi-vi-l pe Winnetou, care nu mai fusese învins pînă atunci şi nici nu mai avea să fie de atunci încolo, cu mlădierea lui ca de şarpe, cu muşchii lui de fier, cu tendoanele de oţel. Am fi avut acum prilejul să ne explicăm; din cîteva vorbe s-ar fi putut lămuri lucrurile. Dar limba îmi era spintecată, sîngele îmi ţîşnea în şuvoaie din gură şi, cînd încercai să vorbesc, nu scosei decît o bîiguială confuză. Winnetou făcea sforţări uriaşe ca să se scuture de mine, dar eu îl apăsam cu o greutate implacabilă. Gîfîia din ce în ce mai tare, în timp ce eu îl strîngeam de beregată oprindu-i răsuflarea. Să fi continuat pînă să se înăbuşe? Nu, în nici un caz! Îi dădui o clipă de răgaz, ca să-şi tragă sufletul. Atunci îşi înălţă puţin capul. Era tocmai ce doream: doi-trei pumni la rînd şi Winnetou se linişti, buimac. Îl biruisem, în sfîrşit, pe el, invincibilul. Căci faptul că-l mai trîntisem cîndva la pămînt nu se putea numi victorie: atunci nu ne aflasem în luptă.

Răsuflai adînc şi cu toată grija ca să nu înghit sîngele care-mi umplea gura. Trebuia s-o ţin mereu deschisă pentru ca şuvoiul să se scurgă afară. Şi buzele îmi sîngerau destul de abundent.

Cînd să mă ridic, răsună în spatele meu o înjurătură indiană. Mă pomenii cu un pat de puşcă în cap şi căzui leşinat.

Mi-am revenit abia seara. Zăcusem deci multă vreme în leşin. Mai întîi, am crezut că visez: mă prăbuşisem parcă în armătura de piatră a unei roţi de moară. Moara stătea, roata nu se mişca, împiedicată fiind de trupul meu. Apa clocotea deasupră-mi şi năvălea asupra roţii, strivindu-mă din ce în ce mai tare; mi se părea că voi fi măcinat. Mă dureau toate mădularele, dar cel mai rău mă chinuiau capul şi umărul.

Treptat, începui să-mi dau seama că starea în care mă aflam nu e în totul nici. Realitate, nici vis. Clocotul şi ţiuitul acela nu era provocat de nici o cădere de apă, ci se năşteau doar în capul meu datorită loviturii ce mă culcase la pămînt; iar durerea din umăr nu provenea de la roata morii, ci de la izbitura ce mi-o aplicase Winnetou. Gura îmi sîngera încă şi sîngele ameninţa să-mi inunde gîtlejul, să mă sufoce; un horcăit stăruitor mă trezi de-a binelea. Era horcăitul meu.

— Se mişcă! Slavă Domnului, se mişcă! Auzii glasul lui Sam.

— Exact, am observat şi eu, întări Dick Stone.

— Iată că deschide ochii! E în viaţă, trăieşte! Adăugă Will Parker, într-adevăr, deschisesem ochii. Dar ceea ce văzui în prima clipă nu era deloc încurajator. Ne găseam în acelaşi loc unde se desfăşurase lupta. Jur-împrejur aveam vreo douăzeci de focuri de tabără, pe lîngă care mişunau pe puţin cinci sute de