apaşi. Erau şi mulţi răniţi. Observai şi un număr considerabil de morţi. O stivă de cadavre, unii apaşi, alţii kiowaşi. Primii pierduseră unsprezece, iar ceilalţi, treizeci de oameni. Nu fugise nimeni. Tangua se afla printre ai săi. Cadavrele inginerului-şef şi ale celor trei experţi nu le vedeam nicăieri. Fuseseră ucişi, fiindcă se apăraseră orbeşte.

La mică depărtare de noi zăcea un om încovrigat, ca şi cînd ar fi fost supus torturii de altădată pe aşa-numitul butuc spaniol. Era Rattler. Apaşii îl legaseră astfel pentru a-l chinui. Rattler gemea şi, cu tot caracterul său urît, imoral, provoca milă. Oamenii lui nu mai trăiau.

Fuseseră împuşcaţi cu prilejul primului atac. Numai pe el îl lăsaseră în viaţă; ca ucigaş al lui Klekih-Petra, avea să moară încet şi chinuitor.

Eu eram legat de mîini şi de picioare, ca şi Parker şi Stone culcaţi la stînga mea. În dreapta zăcea Sam Hawkens, cu picioarele legate; mîna dreaptă îi era prinsă la spate; în schimb stînga îi fusese lăsată liberă, pentru ca — lucru ce-l aflai mai tîrziu — să-mi poată veni în ajutor.

— Să mulţumim Cerului, iubite sir, că v-aţi revenit! Exclamă el, în timp ce, cu mîna slobodă, îmi mîngîia obrazul. Cum de aţi fost răpus?

Voiam să-i explic, dar nu eram în stare; mi se umpluse gura de sînge.

— Scuipaţi-l afară! Mă îndemnă Sam.

Scuipai, dar abia reuşii să îngăim cîteva cuvinte nelămurite şi gura mi se umplu iarăşi. Din cauza acestei hemoragii abundente, eram total istovit. Rostii nişte fraze trunchiate, cu pauze interminabile şi cu o voce atît de slabă, încît Sam cu greu mă înţelese!

— Inciu-Ciuna luptat... pe urmă Winnetou... înţepat limbă... patul puştii... cap... nu ştiu cine...

Restul vorbelor se înecară. Abia atunci observai că zăceam într-un lac de sînge.

— Păcatele mele! Cine-ar fi bănuit aşa ceva? Ne-am fi predat bucuroşi, dar apaşii nici gînd să ne asculte. Ne-am retras în tufăriş, ca să aşteptăm acolo, poate le trece mînia, dacă nu mă-nşel. Credeam că aţi procedat la fel; v-am căutat peste tot, dar în zadar. Atunci m-am tîrît pînă la marginea tufărişului, sperînd că vă găsesc acolo.

Şi iată, un grup zgomotos de apaşi îi înconjuraseră pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, care păreau morţi. Şi-au revenit însă curînd. Iar dumneavoastră zăceaţi lîngă ei ca şi cînd aţi fi murit. M-am speriat aşa de tare, încît i-am chemat imediat pe Will Parker şi pe Dick Stone; alergarăm tustrei încoace, să vedem dacă mîi trăiţi. Ei şi ne-au prins numaidecît. I-am explicat lui Inciu-Ciuna că sîntem prietenii apaşilor şi că aseară avusesem chiar de gînd să-i eliberăm. Dar el mi-a rîs în faţă cu dispreţ; numai lui Winnetou îi datorez faptul că mi-au lăsat liberă mîna asta. Tot el v-a bandajat gîtul, altminteri nu v-aţi mai fi revenit; vi s-ar fi scurs tot sîngele, dacă nu mă-nşel. A pătruns tare adînc cuţitul?

—- Prin... limbă, îngăimai eu.

— Drace! Asta-i periculos. Vă aşteaptă nişte friguri care, deşi îmi displac profund, aş prefera să treacă asupră-mi, avînd în vedere că un urs bătrîn ca mine le suportă mai uşor decît un greenhorn care, bănuiesc, n-a văzut pînă acum sînge decît în cîrnaţi. Sper că nu aveţi şi alte răni.

— Lovituri... patul puştii... cap... umăr...

— Aşadar, v-au lucrat serios. Eu credeam că numai cuţitul e de vină. Vai, că tare vă mai vîjîie pesemne capul! Dar trece. Bine că nu v-au făcut terci şi dramul de minte pe care-l aveaţi. Tot pericolul e în rana de la limbă, care nu poate fi pansată. Am să...

Mai mult nu putui auzi. Leşinai din nou.

Cînd m-am trezit din leşin, mă aflam în mers; auzeam tropotul multor cai şi am deschis ochii. Zăceam — închipuiţi-vă! — Pe blana ursului grizzly ucis de mine. Devenise un fel de hamac atîrnat între doi cai care mă transportau. Eram culcat atît de adînc în blană, încît nu vedeam decît capetele celor doi cai şi cerul de deasupra; altceva nimic. Soarele era sus şi mă frigea ca plumbul topit scurgîndu-mi-se în toate vinele. Gura — umflată şi plină de sînge năclăit. Aş fi vrut să-l scuip, dar limba refuza orice mişcare.

"Apă, apă!" voiam să strig, deoarece setea mă chinuia îngrozitor.

Dar nu puteam scoate nici o şoaptă şi nici un sunet. Îmi spuneam că s-a isprăvit cu mine şi mă sileam, ca orice muribund, să cuget la Dumnezeu şi la cele de dincolo de viaţă, dar leşinai din nou...

Se făcea că luptam cu indieni, cu bizoni şi cu urşi, călăream spre moarte prin stepe pustii, înotam la nesfîrşit pe oceane fără ţărmuri...

Mă stăpîneau frigurile traumatice cu care lungă vreme m-am luptat între viaţă şi moarte. Auzeam din cînd în cînd, ca de la mare depărtare, glasul lui Sam Hawkens; zăream uneori doi ochi noptatici şi catifelaţi, ochii lui Winnetou; apoi muream, eram culcat în sicriu şi înmormîntat; bulgări de ţărînă se rostogoleau parcă peste capacul sicriului şi zăceam aşa o lungă, lungă veşnicie sub pămînt şi în nemişcare, pînă ce capacul se ridicase iarăşi, ca de la sine şi neauzit, plutind în înălţimi şi mistuindu-se. Răsări deasupra-mi un cer senin; iar cei patru pereţi ai mormîntului se retraseră în adînc. Era oare posibil? Era aievea? Îmi trecui mîna peste frunte şi...

— Aleluia, aleluia! Învie din morţi, zău că învie! Jubila Sam.

Îmi răsucii niţel capul.

— Vedeţi şi-a dus mîna la frunte! Şi-a întors capul! Strigă el.

Se aplecă peste mine. Chipul îi radia fericire; vedeam asta limpede, în pofida bărbii care îi ascundea mai toată faţa.

— Mă recunoaşteţi, sir, iubite sir? Întrebă el. Aţi deschis ochii şi v-aţi mişcat. Va să zică aţi înviat din morţi. Mă vedeţi?

Voiam să-i răspund, dar nu puteam, mai întîi din pricina lipsei totale de vlagă şi apoi din cauza limbii care-mi atîrna în gură ca de plumb. Mă mulţumii să dau din cap.

— Şi mă auziţi? Insistă Sam.

Dădui iarăşi din cap.

— Uitaţi-vă la el... priviţi încoace... uitaţi-vă!

Faţa lui dispăru, în schimb apărură capetele lui Stone şi Parker.

Bravii mei camarazi! Aveau ochii înlăcrimaţi de bucurie. Dădură să-mi vorbească, dar Sam îi împinse la o parte.

— Lăsaţi-mă pe mine! Eu discut, eu!

Îmi prinse amîndouă mîinile, le apăsă de