tăiat cu o foarfecă ruginită. Prietenul ei cel mai bun era tuns cu un briceag strălucitor. Nu cunoştea pe nimeni care chiar să fi plătit pentru o tunsoare.

Cât despre Rudy, până acum în acest an, înghiţise nămol, se scăldase în bălegar, fusese lovit de un infractor în devenire şi acum avea parte de ceva ce măcar se apropia de cireaşă de pe tort – umilirea în public, pe strada München.

În cea mai mare parte, şuviţele erau tăiate cu totul, dar, de fiecare dată, existau câteva fire de păr care ţineau la viaţa lor şi erau smulse cu totul. În timp ce era jumulit, Rudy tresărea, ochiul învineţit îi tremura, iar coastele îi pulsau de durere.

– Douăzeci aprilie, o mie opt sute optzeci şi nouă! îi repetă Franz şi, când şi-a luat cohortele de acolo, publicul s-a dispersat, lăsându-i numai pe Liesel, Tommy şi Kristina împreună cu prietenul lor.

Rudy zăcea tăcut pe pământul din ce în ce mai jilav.

 

Ceea ce înseamnă că nu mai rămâne decât prostia numărul 3 – chiulul de la întâlnirile Tineretului Hitlerist.

Nu a încetat să meargă chiar atunci, şi asta doar din dorinţa de a-i arăta lui Deutscher că nu-i era frică de el, dar, după alte câteva săptămâni, Rudy a încetat cu totul să mai participe.

Îmbrăcat mândru în uniforma sa, el ieşi de pe strada Himmel şi merse mai departe, cu tovarăşul lui loial, Tommy, lângă el.

În loc să participe la întrunirile Tineretul Hitlerist, au ieşit din oraş şi s-au dus de-a lungul râului Amper, sărind peste pietre, azvârlind pietre enorme în apă şi, în general, nepunând nimic bun la cale. Avea grijă să-şi murdărească uniforma îndeajuns de mult, încât să o păcălească pe mama lui, cel puţin până când a sosit prima scrisoare. Atunci a fost momentul în care a auzit temutul strigăt din bucătărie.

Mai întâi, părinţii l-au ameninţat. Nu s-a dus.

L-au implorat să meargă. A refuzat.

În cele din urmă, s-a ivit ocazia de a se alătura unei grupe diferite, care l-a îndrumat pe Rudy în direcţia corectă. A fost un noroc pentru că, dacă nu-şi făcea apariţia curând, Steinerii ar fi fost amendaţi pentru lipsa lui de participare. Fratele său mai mare, Kurt, a întrebat dacă Rudy putea să se alăture Diviziei Flieger, care era specializată în învăţarea mecanicii aparatelor de zbor şi a zborului. În cea mai mare parte, construiau modele de avioane şi nu exista niciun Franz Deutscher. Rudy a acceptat, iar Tommy i s-a alăturat şi el. A fost singura dată când comportamentul lui idiot a dus la rezultate benefice.

În grupul cel nou, ori de câte ori i se punea vestita întrebare cu Führerul, Rudy zâmbea şi răspundea: „20 aprilie 1889”, iar apoi îi şoptea lui Tommy o altă dată – de pildă, data naşterii lui Beethoven sau a lui Mozart, sau a lui Strauss. Învăţase despre compozitori la şcoală, unde, în ciuda prostiei sale evidente, Rudy excela.

Cartea plutitoare (Partea a II-a)

La începutul lunii decembrie, Rudy Steiner a obţinut în sfârşit victoria, deşi nu într-un mod obişnuit.

A fost o zi rece, dar foarte liniştită. Fusese cât pe ce să ningă.

După ore, Rudy şi Liesel s-au oprit la magazinul lui Alex Steiner şi, în drum spre casă, l-au văzut pe vechiul prieten al lui Rudy, Franz Deutscher, venind de după colţ. Liesel, aşa cum îi era obiceiul în aceste zile, avea la ea Omul care fluiera. Îi plăcea să-l simtă în mână. Ori cotorul lin, ori marginile aspre ale hârtiei. Ea a fost cea care l-a văzut prima.

– Uite! arătă fata spre el.

Deutscher venea rapid spre ei împreună cu un alt lider de la Tineretul Hitlerist.

Rudy se făcu mic. Duse mâna la ochiul care se vindeca.

– Nu de data asta. Cercetă străzile. Dacă trecem pe lângă biserică, putem să mergem pe lângă râu şi să o tăiem înapoi pe acolo.

Fără alte cuvinte, Liesel l-a urmat şi l-au evitat cu succes pe torţionarul lui Rudy – exact pentru a ajunge în calea altuia.

 

La început, nu şi-au dat seama.

Grupul care traversa podul şi fuma ţigări putea fi format din oricine, dar nu era. Când s-au recunoscut, a fost prea târziu să se întoarcă din drum.

– O, nu, ne-au văzut.

 

Viktor Chemmel zâmbi.

Vorbi foarte prietenos. Acest lucru nu putea să însemne decât că era pe cât de periculos posibil.

– Măi, măi, dacă nu sunt Rudy Steiner şi mica lui târfă. Se apropie iute şi îi smulse lui Liesel din mână Omul care fluiera. Ce citim noi aici?

– Asta-i între noi. Rudy încercă să fie împăciuitor. Nu are nicio legătură cu ea. Haide, dă-i-o înapoi!

– Omul care fluiera. I se adresă acum lui Liesel: E bună de ceva?

Ea îşi drese glasul:

– Nu e rea.

Din nefericire, se dădu singură de gol. Ochii. Erau agitaţi. Ştiu momentul exact în care Viktor Chemmel a stabilit că acea carte era un obiect adorat.

– O să-ţi spun eu asta, zise. Pentru cincizeci de mărci, poţi să o iei înapoi.

– Cincizeci de mărci! Acesta era Andy Schmeikl. Haide, Viktor, poţi să cumperi o mie de cărţi cu banii ăştia.

– Ţi-am cerut eu să vorbeşti?

Andy rămase tăcut. Gura lui părea să fi fost încuiată.

Liesel încercă să afişeze o faţă impasibilă.

– Atunci, o poţi păstra. Am citit-o deja.

– Ce se-ntâmplă la final?

Fir-ar să fie!

Nu ajunsese aşa departe.

Ezită, iar Viktor Chemmel îi descifră instantaneu expresia.

Rudy interveni:

– Haide, Victor, nu-i face asta. Cu mine ai ce ai. O să fac orice vrei.

Băiatul mai mare doar îl atinse uşor cu cartea ţinută sus. Şi îl corectă.

– Nu, zise. Eu voi face orice vreau eu, şi porni spre râu.

Toată lumea se luă după el, prinzându-l din urmă. Pe jumătate mergând, pe jumătate alergând. Câţiva protestară. Câţiva îl încurajară.

 

S-a întâmplat atât de rapid şi de simplu! A fost o întrebare pusă cu o voce batjocoritoare, prietenoasă.

– Spuneţi-mi, zise Victor. Cine a fost ultimul campion olimpic la aruncarea discului, în Berlin? Se întoarse cu faţa spre ei. Îşi mişcă braţul pentru a-l încălzi. Cine a fost? Fir-ar să fie, îmi stă pe limbă. A fost americanul ăla, nu-i aşa? Carpenter sau aşa ceva…

Rudy:

– Te rog!

 

Apa se rostogolea la vale.

Mâna lui Viktor Chemmel s-a rotit.

Cartea i s-a desprins spectaculos