— Așa este, șopti. Toți au murit. Sau, adăugă după o pauză, ca să fiu foarte precis, aproape toți. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul să pierdem speranța. Cînd te-am zărit alaltăieri dimineață…

Aprinse lanterna și-i îndreptă lumina direct spre fruntea celuilalt. Băiatul își duse repede palma la ochi.

— Iartă-mă, continuă Ieronim după ce stinse lanterna. N-am vrut să-ți fac rău. Dar a trebuit să-ți privesc încă o dată ochii înainte de a-mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Așa cum îmi place mie să-mi închipui, e ca și cum am asculta Corul într-o tragedie greacă. Corul care rezumă, evocă sau prevestește acțiunea eroilor și pedeapsa zeilor… Și acum, nu te mișca și ascultă. Decorul e simplu, îl cunoști. O stradă din Bucureștii anilor 1950. Început de toamnă. În fund, un maidan. Către acel maidan mă îndreptam eu, cu un anumit scop, cînd am văzut venind un licean cu un porumbel în mînă…

— Era rănit…

— Te rog, nu mă întrerupe. Ți-am spus că acum vorbește Corul. Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, ținînd un porumbel în mîna dreaptă și mîngîindu-l la răstimpuri cu palma stîngă…

— Era rănit și mi-era teamă să nu-l mănînce pisicile…

— Așa mi-ai spus și atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, căci duceai un porumbel în mînă… Și am știut ce știam de mult: că nu avem dreptul să pierdem speranța… Mai trăiește? întrebă după o clipă.

— Avea doar aripa stîngă pe jumătate ruptă, îl lovise vreun derbedeu cu praștia. Dar se vindecă. Se vindecă repede ca toate păsările…

— În orice caz, continuă Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru că, recunoaște, nu ți-am ascuns din prima clipă că e vorba de o aventură.

— Mi-ai spus că știi de un pod, într-o casă părăsită, un pod plin cu lăzi și cufere, și lucruri de tot felul, săbii și coifuri, și jucării, și reviste ilustrate vechi…

Ieronim își trecu nervos mîna prin păr, ca și cum ar fi încercat să-și potolească nerăbdarea.

— Și cîte altele, și cîte altele, adăugă, și vorbindu-ți, te priveam. Dacă ai ști cum te priveam, să ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa… Și totuși, din cînd în cînd, îmi zvîrleam privirile, pe furiș, asupra porumbelului…

— Îl găsisem pe maidan, îl lovise cineva cu o piatră…

Ieronim întinse brusc brațul prin întuneric și-i puse mîna pe umăr.

— Să nu-ți închipui cumva că voiam să te pun la încercare sau să te ispitesc. Dar pentru mine, care trăiesc numai pentru teatru, scena era prea excepțională ca să nu ghicesc că făcea parte din acel scenariu misterios, pe care mă trudesc necontenit, și totuși zadarnic, să-l reconstituiesc, dacă înțelegi ce vreau să spun…

Își retrase mîna de pe umărul băiatului și continuă cu un alt glas:

— Ascultă: să pot urca cu el, după ce-l văzusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mînă, să pot urca scările acestui pod, noaptea, pe întuneric, și să-l simt acolo, lîngă mine, cînd am să încerc cheile, una după alta, și apoi, deodată, una din chei se va potrivi și ușa se va deschide gemînd și vom pătrunde aici, în acest pod, unde n-a mai intrat nimeni de foarte mulți ani, de cînd a murit și ultimul băiat al văduvei generalului Calomfir… Ascultă! nu mă întrerupe! spuse ridicînd brațul, căci abia acum ne apropiem de scena cu adevărat dramatică. Ascultă și imaginează-ți. Am fi intrat încet, încet, îndreptîndu-ne spre fund, acolo unde se găsește lada. Și cîte nu s-ar fi putut întîmpla! Dumnezeule, cîte nu s-ar fi putut întîmpla! O biată lanternă electrică de buzunar. Abia mai luminează, căci o am din timpul războiului, de cînd eram cercetaș. În orice clipă s-ar fi putut stinge, și am fi rămas pe întuneric. Și nici măcar nu eram unul lîngă altul. Eu o luasem înainte, grăbind pasul, căci presimțeam că bateria e pe sfîrșite. Și ne-am fi trezit deodată în întuneric, pierduți aici, în acest pod plin cu lăzi și cufere acoperite de praf și pînze de păianjen, și nici n-aș fi îndrăznit să strig, să te chem. Șopteam doar: Vlad, parcă Vlad sau Vladimir te cheamă, nu e așa? Vladimir, mă auzi?… Dar nu mă puteai auzi, pentru că rămăseseși mult în urma mea și, orbecăind prin întuneric, te depărtai tot mai mult de mine, și nu mă puteai auzi. Chiar dacă aș fi îndrăznit să ridic glasul, tot nu m-ai fi putut auzi, pentru că tocmai atunci începuse să bată vîntul, și aici, în podul acesta, dărăpănat de la bombardament, unde vîntul se aude sinistru, ca la teatru, cînd se pregătește să izbucnească furtuna…

Se opri brusc, suflînd greu, extenuat.

— Nu m-aș fi rătăcit, vorbi calm celălalt. Nu m-aș fi rătăcit, pentru că sînt obișnuit cu întunericul. Am copilărit la munte. Nu mi-e frică de întuneric, nici de vînt…

— Vasăzică, numai asta ai înțeles? îl întrerupse Ieronim cu o neașteptată tristețe în glas. Ai înțeles că aș fi vrut să te sperii, să te pun la încercare în întuneric? Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginație. Nu ești singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginație. Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-și imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică, și deci mai adevărată?

— Dacă credeai că m-aș fi speriat lăsîndu-mă singur în întuneric…

— Te rog nu mă întrerupe, căci acum sîntem la teatru și ne apropiem de scena capitală… Pînă la urmă te-aș fi găsit lipit de unul din dulapurile acestea și atunci ai fi înțeles ce se întîmplă, ai fi înțeles de ce mă depărtasem și de ce te lăsasem să crezi că se terminase bateria. Acolo, lipiți amîndoi de dulap, ți-aș fi povestit istoria acestei case, care e de fapt istoria generalului Calomfir, adevărata lui istorie, pe care nu o mai cunoaște nimeni pentru că, așa cum prea bine ai ghicit, au murit aproape toți…

— Atunci,