de păr ale acesteia şi le puse într-un termos cu PoliPoţiune de culoarea  noroiului, pe care îl scoase din gentuţa cu perluţe. Ron scotocea  prin poşeta vrăjitoarei.

— O cheamă Mafalda Hopkirk, spuse le, citind de pe o legitimaţie mică, în care victima lor era identificată drept asistentă în Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei. Hermoine,  ar fi bine să o iei la tine şi uite şi însemnele.

Îi dădu mai multe monede mici aurii, gravate toate cu literele M. H., pe care le scoase din poşeta vrăjitoarei. Hermione bău PoliPoţiunea, care avea acum o culoare plăcută lila, şi, câteva  secunde mai târziu, stătea înaintea lor ca o dublură a Mafaldei  Hopkirk. În timp ce ea luă ochelarii Mafaldei şi şi-i punea la  ochi, Harry se uită la ceas.

— Suntem în întârziere, domnul Întreţinere Magică trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Închiseră repede uşa,  ascunzând-o pe adevărata Mafalda, Harry şi Ron aruncaseră  Pelerina Invizibilă peste ei, dar Hermione rămase la vedere, în  aşteptare. Câteva secunde mai târziu, se auzi un alt poc şi un  vrăjitor scund, care semăna cu un dihor, apăru în faţa lor.

— A, bună, Mafalda!

— Bună, zise Hermione, cu vocea tremurândă. Ce mai faci?

— Nu foarte bine, sincer să fiu, care părea să fie pur şi  simplu la pământ.

În timp ce Hermione şi vrăjitorul se îndreptau spre strada  principală, Harry şi Ron se strecurară în spatele lor.

— Îmi pare rău că nu eşti în apele tale, spuse Hermione,  acoperind cuvintele vrăjitorului micuţ, pe când el încerca să-i

vorbească despre problemele sale.

Era esenţial să îl împiedice să ajungă la stradă.

— Uite, ia ceva dulce.

— Cum? A, nu, mulţumesc…

— Insist! Spuse Hermione pe un ton agresiv, scuturându-i  gentuţa cu pastile de nas.

Destul de speriat, micuţul vrăjitorluă una, iar efectul fu instantaneu. În clipa în care pastila îi atinse limba, acesta  începu să vomite atât de tare, încât nici nu îşi dădu seama când Hermione îi smulse un smoc de păr din vârful capului.

— Vai de mine! Spuse ea, în timp ce el voma în mijlocul aleii. Poate că ar fi mai bine să îţi iei o zi liberă!

— Nu, nu!

Se înecă şi vomită iarăşi, încercând să înainteze, cu toate că nu era în stare să meargă drept.

— Trebuie… azi… să mă duc

— Dar este o prostie, spuse hermione alarmată. Nu poţi să te duci la serviciu în halul ăsta – cred că ar trebui să te duci la Sf. Mungo şi să te pui pe picioare! Vrăjitorul căzuse; gâfâia din greu şi se târa în patru labe, dar  încă mai încerca să ajungă la stradă.

— Pur şi simplu, nu te poţi duce la serviciu în halul ăsta!  Strigă Hermione.

Până la urmă, păru să accepte că Hermione avea dreptate. Reuşi să se ridice în picioare, agăţându-se de Hermione, care era foarte scârbită, se învârti pe loc şi Dispăru, lăsând în urma  sa doar geanta pe care i-o luase Ron între timp şi o mulţime de stropi de vomă în aer.

— Bleah, spuse Hermione, ridicându-şi poalele robei, pentru a evita bălţile de vomă. Dacă l-am fi împietrit şi pe el, n-am mai  fi făcut atâta mizerie.

— Da, spuse Ron, ieşind de sub pelerină şi ţinând geanta  vrăjitorului, dar tot cred că un morman de corpuri inerte ar fi  sărit mai tare în ochi. Muncitor omul, nu-i aşa? Hai, dă-mi firele de păr şi poţiunea.

Două minute mai târziu, Ron stătea în faţa lor, la fel de mic şi asemănător unui dihor ca şi vrăjitorul bolnav, îmbrăcat în roba bleumarin pe care acesta o avea în geantă.

— Ciudat că nu o purta azi, nu-i aşa, având în vedere cât de mult voia să se ducă la lucru? Mă rog, conform etichetei de pe spate, sunt Reg Cattermole.

— Acum aşteaptă aici, îi spuse Hermione lui Harry, care era  încă sub Pelerina Invizibilă, până îţi aducem nişte fire de păr. Harry a trebuit să aştepte zece minute, dar i se păru că a stat mult mai mult de unul singur pe străduţa plină de vomă, lângă  uşa dincolo de care se afla trupul împietrit al Mafaldei. În  sfârşit, Ron şi Hermione se întoarseră.

— Nu ştim cine este, spuse Hermione, dându-i lui Harry

nişte fire negre, cârlionţate, dar s-a dus acasă din cauză că-i  curgea încontinuu sânge din nas! Uite, este destul de înalt, o să  ai nevoie de o robă mai mare...

Scoase o robă veche pe care o spălase Kreacher pentru ei şi Harry se retrase să bea Poţiunea şi să se schimbe. Odată ce dureroasa transformare fu completă, avea peste un metru optzeci înălţime şi, judecând după braţele musculoase, era şi  foarte bine clădit. De asemenea, avea barbă. După ce-şi vârî  Pelerina Invizibilă şi ochelarii în interiorul noii robe, li se alătură  celorlalţi doi.

— Ei, drăcia dracului, da' înspăimântător mai eşti, spuse Ron, uitându-se la Harry în sus, căci era acum mult mai înalt decât el.

— Ia unul dintre însemnele Mafaldei, îi spuse Hermione lui  Harry, şi hai să mergem, este aproape ora nouă.

Ieşiră împreună de pe străduţă. Pe o porţiune de cincizeci de metri de-a lungul trotuarului aglomerat era un gard negru de fier, cu ţepi, care încadra două scări: una pe care scria „Bărbaţi" şi alta pe care scria „Femei".

— Ne vedem imediat, spuse Hermione neliniştită şi coborî  treptele destinate femeilor.

Harry şi Ron li se alăturară unor bărbaţi îmbrăcaţi bizar,  coborând în ceea ce părea să fie o toaletă publică subterană  obişnuită, cu faianţă murdară, negru cu alb.

— 'neaţa, Reg! strigă un alt vrăjitor îmbrăcat cu o robă  bleumarin, în vreme ce intra într-o cabină, introducându-şi  moneda sa aurie într-o crăpătură din uşă. Mare bătaie de cap toată treaba asta, nu? Că ne obligă pe toţi să mergem aşa la  serviciu! Cine s-or aştepta să apară, Harry Potter?

Vrăjitorul râse în hohote la propria glumă. Ron se forţă să râdă  şi el.

— Da, spuse el, ce prostie, nu?

Şi el, şi Harry intrară în cabinele alăturate.

Din stânga şi dreapta lui Harry se auzi apa trasă la closet. Se ghemui şi se uită prin spaţiul gol din partea de jos a cabinei,  exact la