— Trebuie să tragem apa odată cu noi? şopti el.

— Se pare că da, îi răspunse Harry în şoaptă, cu o voce joasă şi gravă.

Se ridicară amândoi în picioare. Simţindu-se mai prost ca  niciodată, Harry se caţără pe W.C. Îşi dădu seama imediat că  făcuse ce trebuia; deşi părea să stea în apă, pantofii, picioarele şi roba îi rămăseseră uscate. Întinse mâna, trase de lanţ şi, în  secunda următoare, zbură pe un tobogan scurt, ieşind dintr-un  şemineu din Ministerul Magiei. Se ridică cu stângăcie; nu era  obişnuit să fie atât de masiv. Atriumul mare părea mai  întunecat decât şi-l amintea Harry. Înainte, în centru era o  fântână aurie, care arunca pete de lumină scânteietoare pe podeaua şi pereţii lustruiţi din lemn. Acum, locul era dominat de o statuie uriaşă din piatră neagră. Era destul de înspăimântătoare, o sculptură imensă reprezentând un vrăjitor şi o vrăjitoare care stăteau pe nişte tronuri bogat decorate,  privindu-i de sus pe angajaţii ministerului, cum se rostogoleau din şemineuri. Pe soclul statuii erau gravate următoarele cuvinte, cu litere înalte cam de treizeci de centimetri:

MAGIA ÎNSEAMNĂ PUTERE.

Harry primi o lovitură puternică în picioare - un alt vrăjitor tocmai ţâşnise din şemineu în spatele său.

— Dă-te la o parte, ce, eşti chior? Ah, scuză-mă, Runcorn! În mod evident speriat, vrăjitorul cu început de chelie se îndepărtă repede. Se părea că omul a cărui înfăţişare o împrumutase Harry, Runcorn, era o persoană intimidantă.

— Psst! se auzi o voce şi, când se uită împrejur, o văzu pe vrăjitoarea micuţă şi pe vrăjitorul cu faţă de dihor de la  întreţinere Magică făcându-i semn să vină lângă statuie. Harry  se grăbi să li se alăture.

— Deci, ai intrat cu bine? îi şopti Hermione lui Harry.

— Nu, a rămas blocat în mlaştină, spuse Ron.

— Mda, foarte amuzant... E oribilă, nu-i aşa? îi spuse ea lui Harry, care se uita în sus, la statuie. Ai văzut pe ce stau?

Harry se uită cu mai mare atenţie şi îşi dădu seama că ceea ce crezuse el a fi tronuri bogat decorate erau de fapt mormane de oameni sculptaţi: sute şi sute de trupuri goale, bărbaţi, femei şi copii, toţi cu feţe urâte şi expresii stupide, răsuciţi şi înghesuiţi pentru a susţine greutatea vrăjitorilor îmbrăcaţi elegant.

— Încuiaţi, şopti Hermione. Acolo unde le este locul. Hai, să  mergem.

Să alăturară şuvoiului de vrăjitoare şi vrăjitori care se îndreptau spre poarta aurie de la capătul îndepărtat al holului,  uitându-se în jur cât putură de discret, însă fără să vadă nici  urmă de silueta uşor de recunoscut a lui Dolores Umbridge.

Trecură de porţi şi intrară într-un hol mai mic, unde se formau cozi în faţa a douăzeci de grilaje aurii, dincolo de care erau la fel  de multe lifturi. Abia ajunseră în faţa celui mai apropiat, când auziră o voce: „Cattermole!" Se uitară în jur, iar lui Harry i se întoarse stomacul pe dos.  Unul dintre Devoratorii Morţii care fusese de faţă la moartea lui  Dumbledore se apropia de ei cu paşi mari. Angajaţii  ministerului din apropierea lor tăcură, lăsându-şi privirile în  pământ; Harry simţea că le era teamă. Chipul încruntat,  oarecum primitiv al bărbatului era destul de discordant cu roba  sa superbă, lungă, brodată din abundenţă cu fir de aur. Cineva  din mulţimea din junii lifturilor strigă mieros:

— Bună dimineaţa, Yaxley! Dar Yaxley îl ignoră.

— Am cerut ca cineva de la întreţinere Magică să vină să îmi rezolve biroul, Cattermole. Încă mai plouă în el.

Ron se uită în jur, sperând parcă să intervină altcineva, dar nu vorbi nimeni.

— Plouă... În biroul dumneavoastră? Păi... nu e bine, nu?

Ron râse forţat, iar Yaxley făcu ochii mari.

— Ia zi, Cattermole, ţi se pare amuzant?

Două vrăjitoare se desprinseră din coada din faţa liftului şi plecară repede de acolo.

— Nu, spuse Ron, sigur că nu...

— Cattermole, eşti conştient de faptul că mă duc jos, să o  interoghez pe soţia ta? De fapt, mă mir că nu eşti acolo cu ea,  să o ţii de mână cât aşteaptă. Ai renunţat deja la ea ca la un  măr stricat, nu-i aşa? Probabil că este o mişcare înţeleaptă. Ai  grijă ca data viitoare să-ţi iei una cu sânge pur.

Lui Hermione îi scăpă un ţipăt de groază. Yaxley se uită la ea. Aceasta tuşi uşor şi se întoarse cu spatele.

— E-Eu... se bâlbâi Ron.

— Dar dacă soţia mea ar fi fost acuzată că ar fi Sânge-Mâl,  spuse Yaxley - nu că m-aş fi putut căsători cu o femeie în  privinţa căreia să existe astfel de îndoieli mizerabile -, şi Şeful  Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice ar avea  nevoie de ceva, cred că m-aş ocupa imediat de asta, Cattermole.  Înţelegi ce zic?

— Da, şopti Ron.

— Atunci, ocupă-te, Cattermole, şi dacă biroul meu nu este perfect uscat peste o oră, Statutul Sângelui soţiei tale va fi şi

mai dubios decât este acum.

Grilajul auriu din faţa lor se deschise cu un zăngănit.

Încuviinţând din cap şi zâmbindu-i maliţios lui Harry, care era  evident că ar fi trebuit să fie plăcut impresionat de cum se purtase cu Cattermole, Yaxley se îndreptă grăbit spre alt lift.

Harry, Ron şi Hermione se urcară în al lor, însă nu mai veni  nimeni altcineva cu ei, ca şi când ar fi avut o boală contagioasă.  Grilajul se închise cu un zgomot metalic şi liftul începu să urce.

— Ce mă fac? îi întrebă Ron numaidecât pe ceilalţi doi. Părea îngrozit. Dacă nu mă duc, soţia mea - adică soţia lui Cattermole...

— Venim cu tine, ar trebui să rămânem împreună... Începu Harry, dar Ron clătină din cap hotărât.

— Ar fi o nebunie, nu avem prea mult timp la dispoziţie. Voi  doi găsiţi-o pe Umbridge, eu mă duc să rezolv cu biroul lui  Yaxley - dar cum să opresc ploaia?

— Încearcă Fimte Incantatem, spuse Hermione imediat, asta  ar trebui să facă ploaia să înceteze, dacă este un blestem; dacă  nu merge, înseamnă că a fost o problemă cu o Vrajă  Atmosferică şi va fi mai greu de