așa, în cerc, de pe un picior pe altul, fără să scoatem o vorbă. Încă nu-i spusesem că-l iubesc, dar bănuia. Încă nu-mi spusese că și el mă iubește. Eu nu bănuiam nimic. Atunci am băut prima dată șampanie. Până în ziua aia, tata mă lăsa să-mi înmoi doar degetul în pahar, de Revelion. Dar tata nu era cu mine. Puteam, în sfârșit, să risc.

 

La munte, când prindeam vreun leagăn liber, fugeam spre el, îl apucam de bara de fier ruginit, îl trăgeam spre mine, mă ridicam un pic pe vârfuri cât să ajung să mă așez pe scăunelul din lemn roșu și îmi făceam vânt cu picioarele, uitându-mă apoi cu un mic aer de superioritate la toți copiii râmași acolo jos, în așteptare.

Nu știu de ce mi-am adus aminte de leagănele de la munte. Poate pentru că aici, unde sunt acum, am găsit un balansoar liber și m-am repezit să mă așez în el. E alb, din lemn, cu spătar generos și, la fiecare balans, scoate un ușor scârțâit asemenea bătrânilor care își punctează mișcările cu câte un oftat. Sunt într-o librărie și mă legăn cu o carte în brațe. Nu reușesc să citesc. Mi-e somn și mă feresc să închid ochii de teamă să nu adorm. Așa că am luat o cărțulie de pe un raft, am deschis-o la întâmplare și mă prefac că citesc. De fapt, mă uit în gol și mă legăn. Copilul s-a trântit pe jos, pe o pernă cu niște desene cu bufnițe și răsfoiește un album despre zeii greci. Mă simt din nou mică și sentimentul ăsta îmi face oarecum rău, ca și cum aș avea nevoie să aibă cineva grijă de mine. Deschid cărțulia la prima pagină. Caut să văd dacă are sau nu vreo dedicație. Întotdeauna m-am întrebat cum faci să dedici o carte unei singure persoane fără să superi pe nimeni. Cel mai tare mă intrigă alea unde scrie „pentru cutărică”, pentru că, fără să vreau, mă tot gândesc cine o fi și uite așa ratez primele rânduri din poveste. Mai puțin dacă începe cu un dialog. Atunci devin atentă. Îmi plac poveștile care te aruncă direct în acțiune, ca și cum ai fi un musafir care a intrat în cameră exact în toiul unei discuții.

Balansoarul scârțâie și mă tot uit în jur, de teamă să nu zăresc pe cineva care stă la rând, dornic să-mi ia locul. Nu-i însă nimeni. Librăria e aproape pustie. Două vânzătoare, un domn care pare că stă de vorbă la telefon, chiar lângă intrare, eu și copilul. Acum îmi pare rău că nu am închis ochii. Cartea e despre o fată cu probleme psihice care tocmai a încercat să-și taie venele. Tata avea o sfoară. Și venele distruse. Continui să citesc. Fata leșină în casă și o găsește fratele ei mai mic, care începe să înjure că i-a stricat ziua cu problemele ei. Nu-mi place cartea. Dar mi-e frică să mă ridic să iau alta, să nu care cumva să se așeze altcineva pe balansoar. Mai ales că tocmai au intrat două fete. Mă legăn domol și mă gândesc că, așa cum stau acum, mi-ar trebui o pisică, să-mi toarcă în poală. Eu n-am pisică. N-am avut niciodată. Nu-mi plac. În schimb, la mama acasă, am avut un balansoar. Tot alb, tot din lemn. Nu se dădea nimeni în el. Stătea tras lângă un perete și mai tot timpul zăcea pe el punga cu ciorapi găuriți ce trebuiau duși la remaiat.

Odată, m-am ascuns după el și am stat acolo o seară întreagă. Ai mei dădeau o petrecere. Era lume multă și un domn m-a luat de mână, s-a uitat cu atenție la degetele mele și m-a dojenit pentru că aveau unghiile roase. Nu e frumos să stai cu degetele în gură, eu sunt doctor și știu ce spun! Dar mie îmi era frică de doctori. M-am speriat. Cu doctorii nu se știe niciodată. Nu știi la ce să te aștepți. Doar ai impresia că sunt niște oameni ca noi toți. Dar nu, sunt diferiți. Niciodată nu o să afli că ești bolnav sau pe moarte de la un șofer de taxi sau de la un vânzător de covrigi. Cel mult, ei nu vor avea să-ți dea rest. De ei n-are de ce să-ți fie frică. Niciodată. Așa că mi-am tras mâna cu unghii boante din palma musafirului și m-am dus în camera cu balansoarul, l-am tras un pic de la perete, cât să-mi fac loc în spatele lui, m-am așezat pe vine și am rămas acolo, uitându-mă la invitați printre zăbrelele de lemn ale spătarului, ca dintr-o închisoare.

 

Mă gândesc ce bine ar fi dacă aș putea să mă ascund și acum până trece pericolul. Să stau și să aștept și, la un moment dat, să deschid ochii și să fie totul ca înainte. Doar că nu știu cât de înainte. Nu știu. Cât de înainte m-aș duce dacă aș putea? Fata din carte se trezește din leșin și începe să plângă în timp ce frate-su o ține în brațe și o mângâie pe frunte. Cred că până la urmă o să cumpăr cartea. Dar acum o să închid un pic ochii și o să mă legăn. Adorm. În vis, un băiat se apropie de mine și mă invită la dans.

 

Capitolul 21

 

Îi trimit mesaj: Ai ajuns? și rămân cu telefonul în mână, ca să vadă cei din jur că nu sunt chiar așa de singură. Sunt aici de aproape o oră și nu știu ce să fac să treacă timpul mai repede. Am plecat mult prea devreme, pur și simplu pentru că nu mai puteam sta acasă, imobilă, pe canapeaua din fața televizorului, cu ochii la ceasul de pe perete. Așa că am decis să mă duc la Victoriei și de acolo să iau 783-ul până la aeroport, de parcă, dacă mă mișc eu, se mișcă și timpul. Autobuzul a venit însă mai repede decât mă așteptam și, în plus,