La 9-10 februarie, von Kühlmann, acţionând la indicaţiile Kaiserului, a prezentat ruşilor un ultimatum: fie semnau pacea în termenii propuşi de Germania, fără alte discuţii şi amânări, fie negocierile erau sistate şi armata germană invada Rusia. Troţki a răspuns că nu va semna documentul prezentat, dar – cu sau fără un tratat de pace – Rusia se considera ieşită din starea de război şi avea să îşi demobilizeze armata. S-a urcat apoi în tren şi a plecat la Petrograd.

Noua stratagemă a ruşilor i-a descumpănit total pe germani. Nu mai aveau deja nicio îndoială că bolşevicii foloseau convorbirile de pace ca pe o diversiune, dar nu ştiau ce concluzii să tragă din acest fapt. Să continue nişte negocieri care nu duceau nicăieri? Să îi oblige pe bolşevici pe calea armelor să accepte ultimatumul? Sau să ocupe Petrograd-ul şi să îi înlăture de la putere?

Von Kühlmann îndemna la răbdare, temându-se că reluarea ostilităţilor pe frontul de est va provoca noi tulburări printre muncitorii germani. Era de asemenea îngrijorat de eventualitatea ieşirii din război a Austriei. Dar generalii, care reuşiseră să se facă ascultaţi de Kaiser, convinşi că bolşevicii erau nişte parteneri slabi şi imprevizibili, au cerut trecerea la acţiuni hotărâte. După afirmaţiile lui Hindenburg, dacă în est nu se întreprindeau măsuri imediate, războiul pe frontul de vest se putea prelungi pe termen nedefinit. Hindenburg voia ca „ruşii să fie zdrobiţi şi guvernul lor răsturnat”. Kaiser-ul se situa de partea generalilor: bolşevicii, pe care îi considera membri ai unei „conspiraţii iudeo-masonice” universale, trebuiau eliminaţi. Ruşii au fost informaţi că armata germană avea să înceteze starea de armistiţiu şi să redeschidă operaţiunile militare împotriva lor în ziua de 17 februarie la amiază.

Informaţiile despre proiectata ofensivă germană au ajuns la Petrograd în după-amiaza zilei de 17 februarie. La o şedinţă a Comitetului Central, Lenin şi-a reluat pledoaria în favoarea revenirii la masa negocierilor şi a unei capitulări imediate, dar a fost din nou înfrânt cu o marjă de un vot. Majoritatea conducătorilor bolşevici voiau să aştepte reacţia germanilor: dacă aceştia aveau să-şi pună în practică ameninţările, fără ca totuşi în Germania şi Austria să izbucnească o revoluţie, ar fi fost destul timp să se accepte inevitabilul.

Germanii, respectându-şi promisiunile, au început să înainteze pe teritoriul Rusiei Occidentale şi să ocupe oraş după oraş, fără să tragă nici măcar un foc.

Pentru Lenin, a fost picătura care a umplut paharul: dovada că rămăşiţele armatei ruse nu puteau opune nici măcar o rezistenţă simbolică fiind făcută, orice târguială devenise inutilă. Era convins – probabil pe baza informaţiilor provenite de la simpatizanţii comunişti germani – că duşmanul intenţiona să ocupe cele două capitale şi să lichideze regimul bolşevic. La întrunirea Comitetului Central din 18 februarie, ocazie cu care moţiunea lui Lenin a fost din nou respinsă la o diferenţă de un vot, Troţki şi-a schimbat în cele din urmă părerea, trecând de partea lui. Ca urmare, propunerea lui Lenin a fost acceptată cu 7 voturi contra 6. Germanii au fost anunţaţi că delegaţia rusă avea să se întoarcă la Brest şi să semneze tot ce i se cerea.

A urmat un nou şoc. Germanii şi austriecii nu şi-au oprit înaintarea, ci au continuat să ocupe oraş după oraş, aparent ţintind spre Petrograd şi Moscova. Cuprins de panică, Lenin a emis la 21–22 februarie un decret care avea să aibă consecinţe considerabile. Intitulat „Patria socialistă în pericol”, decretul avertiza că germanii erau hotărâţi să lichideze guvernul socialist şi să restaureze monarhia în Rusia. Trebuiau luate măsuri neîntârziate de apărare a Revoluţiei. Una dintre ele era crearea unor batalioane de muncă forţată, din care să facă parte „toţi membrii apţi de muncă ai burgheziei” şi care să participe la săparea de tranşee; cei care opuneau rezistenţă urmau să fie împuşcaţi. Alt paragraf al decretului preciza: „Agenţii inamici, speculanţii, spărgătorii, huliganii, agitatorii contrarevoluţionari, spionii germani vor fi executaţi pe loc.” Era o prevedere care stabilea pedepse irevocabile pentru delicte care nu erau fixate nicăieri în mod precis; nu se pomenea nimic de procese sau audieri ale acuzaţilor, în fapt, decretul dădea noului organ de securitate, Ceka, libertatea de a ucide. Era începutul terorii bolşevice.

Ultimul atu al lui Lenin în această criză pe care o prevăzuse fără a o putea împiedica, erau Aliaţii. Aceştia nu aveau decât o singură preocupare în legătură cu Rusia: să o facă să rămână în război. Îi interesa prea puţin cine erau bolşevicii şi pe cine reprezentau. Nici îndemnurile la fraternizare, nici apelurile subversive adresate muncitorilor nu îi îngrijorau, fiindcă acestea nu găsiseră ecou în ţările lor. Atitudinea Aliaţilor era lipsită de ambiguitate: regimul bolşevic le era duşman dacă încheia pace cu Puterile Centrale şi prieten dacă rămânea în luptă. După expresia ministrului de externe britanic, Arthur Balfour, cauza ruşilor era şi cauza Marii Britanii, atâta vreme cât luptau împotriva germanilor. Statele Unite au adoptat o poziţie similară.

După iniţierea de către ruşi a negocierilor de pace cu Germania, Aliaţii şi-au transferat misiunile diplomatice de la Petrograd la Vologda, mic oraş de provincie, relaţiile cu guvernul lui Lenin continuând doar prin emisari neoficiali. Aceştia primiseră asigurări din partea bolşevicilor că vor rămâne în război dacă partenerii occidentali le ofereau asistenţă militară şi economică. La 21 februarie, contactându-i pe francezi în legătură cu un eventual sprijin împotriva germanilor, Troţki a primit un răspuns prompt din partea ambasadorului Franţei: „Puteţi conta pe colaborarea militară şi financiară a Franţei în rezistenţa pe care o opuneţi Germaniei.” Cu aprobarea lui Lenin, Sovnarkom-ul a cerut în mod oficial ajutor, iniţiind negocieri pentru a stabili forma pe care urma să o ia acesta. Kamenev a plecat la Paris, pentru a prelua postul de reprezentant diplomatic al Rusiei. (Avea să fie întors din drum.)

Fie pentru că erau la curent cu aceste negocieri, fie dintr-o simplă coincidenţă, germanii au trimis mult-aşteptatul răspuns la propunerile ruse chiar în ziua în care Sovnarkom-ul vota în favoarea cererii de ajutor adresate Aliaţilor. Aşa cum avertizase Lenin, pretenţiile lor crescuseră, incluzând acum despăgubiri şi o serie de concesii economice. Nota lor avea un caracter ultimativ, cerând un răspuns în termen de patruzeci şi