din mână. S-a deschis şi a fluturat, paginile zornăind în timp ce zbura prin aer. Mai brusc decât se aştepta, s-a oprit şi a părut că este absorbită spre apă. Se auzi un pleoscăit când atinse suprafaţa râului şi începu să plutească în aval.

Viktor clătină din cap.

– Înălţime insuficientă. O aruncare slabă. Zâmbi din nou. Dar tot destul de bună ca să câştig, nu?

Liesel şi Rudy n-au mai stat să audă râsetele.

Rudy o luase pe mal în jos, încercând să localizeze cartea.

– O vezi? strigă Liesel.

Rudy o luă la fugă.

Alergă la vale, pe malul râului, indicându-i unde se afla cartea.

– Acolo!

Se opri şi arătă cu degetul, şi alergă mai departe, ca să i-o ia înainte. În curând, îşi scoase haina de pe el şi sări în apă, înaintând cu greu spre mijlocul râului.

Liesel, încetinind ritmul, simţea durerea fiecărui pas. Frigul supărător.

Când fu îndeajuns de aproape, o văzu trecând de el, dar în curând o prinse din urmă. Întinse mâna şi luă ceea ce acum era o masă udă leoarcă de carton şi hârtie.

– Omul care fluiera! strigă băiatul. Era singura carte care plutea în aval pe râul Amper în acea zi, dar tot simţi nevoia de a o anunţa.

O altă observaţie interesantă este că Rudy nu a încercat să părăsească apa distrugător de rece imediat după ce a avut cartea în mână. Timp de un minut sau mai bine, a rămas în râu. Nu i-a explicat niciodată lui Liesel, dar cred că ea ştia foarte bine că existau două motive.

MOTIVELE ÎNGHEŢATE ALE LUI RUDY STEINER 1. După luni de eşec, acest moment era singura lui şansă de a se delecta cu o mică victorie. 2. O asemenea dovadă de lipsă de egoism era o ocazie bună pentru a o ruga pe Liesel să-i îndeplinească dorinţa. Cum ar fi putut să-l refuze?

– Ce zici de un sărut, Saumensch?

A stat pe jumătate în apă alte câteva clipe înainte să iasă şi să-i dea cartea. Pantalonii îi erau lipiţi de trup şi nu s-a oprit din mers. În realitate, cred că îi era teamă. Lui Rudy Steiner îi era frică de sărutul hoţului de cărţi. Trebuie să fi tânjit după el atât de mult! Trebuie să o fi iubit atât de incredibil de mult! Atât mult, încât nu-i va mai cere niciodată ca buzele lor să se întâlnească şi va intra în mormânt fără ca acest lucru să se fi întâmplat.

Partea a şasea    Purtătorul de vise

în rolurile principale: jurnalul morţii – omul de zăpadă – treisprezece cadouri – următoarea carte – coşmarul unui cadavru evreu – un cer de ziare – un vizitator – un schmunzeller – şi un ultim sărut pe obraji otrăviţi

Jurnalul morţii: 1942

A fost un an de pomină, ca ’79, ca 1346, ca să enumăr doar câţiva. Uitaţi de coasă, drăcia dracului, am nevoie de o mătură sau de un mop. Şi am nevoie de o vacanţă.

O FRÂNTURĂ DE ADEVĂR Nu am seceră sau coasă. Nu port decât o mantie neagră cu glugă atunci când e frig.Şi nu am acele trăsături faciale de schelet, cu care se pare că vă place să mă catalogaţi de la distanţă. Vreţi să ştiţi cum arăt cu adevărat? O să vă ajut. Găsiţi-vă o oglindă cât timp continui.

De fapt, mă simt destul de egocentrică să vă povestesc totul despre mine, mine, mine. Călătoriile mele, ce am văzut eu în ’42. Pe de altă parte, voi sunteţi oameni – ar trebui să înţelegeţi obsesia faţă de sine. Ideea este că există un motiv pentru care explic ce am văzut în acel moment. Multe dintre acele întâmplări vor avea repercusiuni asupra lui Liesel Meminger. Au adus războiul mai aproape de strada Himmel şi m-au pus şi pe mine la muncă.

 

În mod cert, am avut câteva raite de dat în acel an, din Polonia în Rusia, în Africa şi înapoi. Aţi putea argumenta că dau raite indiferent ce an este, dar uneori omenirea adoră să agite puţin lucrurile. Au făcut să crească producţia de cadavre şi, implicit, de suflete care se eliberau. De obicei, câteva bombe îşi ating ţelul. Sau câteva camere de gazare, sau vorbăria armelor din depărtări. Dacă niciuna dintre acestea nu rezolvă lucrurile, cel puţin le răpesc oamenilor locuinţele, şi constat că pretutindeni sunt oameni fără adăpost. Adesea, vin după mine în timp ce colind străzile oraşelor agresate. Mă imploră să îi iau cu mine, fără să realizeze că şi aşa sunt ocupată. „Va veni timpul vostru”, îi conving eu şi încerc să nu privesc în urmă. Din când în când, aş vrea să pot spune ceva de genul: „Nu vedeţi că deja am mâinile ocupate?” Dar nu fac asta niciodată. Mă autocompătimesc în sinea mea, în vreme ce îmi văd de treabă şi câteodată sufletele şi cadavrele nu se înzecesc, ci se înmiesc.

O SCURTĂ LISTĂ DE SARCINI PENTRU 1942 1. Evreii disperaţi – spiritele lor în poala mea în timp ce stăteau pe acoperiş, lângă burlanele fumegânde. 2. Soldaţii ruşi: luând doar mici cantităţi de muniţie, bazându-se pe cei căzuţi pentru completarea necesarului. 3. Cadavrele ude de pe o coastă franceză, pe plaja de pietriş