Aş putea continua, dar am hotărât că, deocamdată, trei exemple vor fi suficiente. Trei exemple care, în lipsă de altceva, vă vor face să simţiţi gustul de cenuşă în gură, gust ce a definit existenţa mea în timpul acelui an.

Atât de mulţi oameni.

Atât de multe culori.

Ei tot freamătă înăuntrul meu. Îmi hărţuiesc memoria. Îi văd înalţi în mormanele lor, toţi urcaţi unul peste altul. Acolo, aerul este ca de plastic, orizontul – ca un clei care se aşază. Sunt ceruri făcute de mâna omului, străpunse şi curgând, şi sunt norii fini, coloraţi cu cărbune, bătând ca nişte inimi negre.

Şi apoi.

Este moarte.

Croindu-şi drum printre toate.

Aparent: pasivă, nepăsătoare.

În realitate: vlăguită, extenuată şi dărâmată.

Cu toată sinceritatea (şi ştiu că acum mă plâng prea mult), încă mă refăceam după Stalin, în Rusia. Aşa-numita a doua revoluţie – uciderea propriilor oameni.

Apoi a venit Hitler.

Se spune că războiul este cel mai bun prieten al morţii, dar trebuie să vă prezint un punct de vedere diferit. Pentru mine, războiul este ca şeful cel nou care aşteaptă imposibilul. Stă aplecat peste umărul tău, repetând un singur lucru, necontenit: „Termină treaba, termină treaba.” Aşa că lucrezi mai din greu. Termini treaba. Însă şeful nu îţi mulţumeşte. Cere mai mult.

Adesea, încerc să-mi amintesc frânturile răzleţe de frumuseţe pe care le-am văzut totuşi în acea perioadă. Răscolesc prin biblioteca mea de poveşti.

De fapt, mă întind după una acum.

Cred că deja ştiţi jumătate din ea şi, dacă veniţi cu mine, vă voi arăta restul. Vă voi arăta a doua jumătate a unui hoţ de cărţi.

Fără să fie conştientă, ea aşteaptă multe lucruri la care am făcut aluzie cu doar un minut în urmă, dar vă aşteaptă şi pe voi.

Dintre toate locurile posibile, duce nişte zăpadă jos, în pivniţă.

Pumni de apă îngheţată pot face aproape pe oricine să zâmbească, dar nu îi pot face să uite.

Uite-o că vine!

Pentru Liesel Meminger, începutul anului 1942 ar putea fi rezumat astfel:

A împlinit vârsta de treisprezece ani. Pieptul încă îi era plat. Încă nu sângerase. Tânărul din pivniţă era acum în patul ei.

Î & R Cum a ajuns Max Vandenburg în patul lui Liesel? S-a prăbuşit.

Părerile au variat, dar Rosa Hubermann a pretins că seminţele fuseseră sădite de Crăciunul anului trecut. Ziua de 24 decembrie fusese înfometată şi rece, dar a existat un bonus major – nu au fost vizite lungi. Hans junior trăgea în ruşi şi, în acelaşi timp, menţinea greva în relaţia cu familia. Trudy putea trece numai în weekend, înainte de Crăciun, însă numai pentru câteva ore. Pleca împreună cu familia la care era angajată. O vacanţă pentru o clasă socială foarte diferită din Germania.

În ajunul Crăciunului, Liesel aduse doi pumni de zăpadă drept cadou pentru Max.

– Închide ochii! i-a cerut ea. Întinde mâinile!

Imediat ce zăpada a ajuns în palmele lui, Max a tremurat şi a râs, dar tot nu a deschis ochii. La început, a gustat doar puţin zăpada, lăsând-o să i se topească pe buze.

– Este raportul meteo de azi?

Liesel stătea lângă el.

Uşor, i-a atins braţul.

El a ridicat, din nou, zăpada la gură.

– Mulţumesc, Liesel.

Erau începuturile celui mai grozav Crăciun care fusese vreodată. Mâncare puţină. Fără cadouri. Dar aveau un om de zăpadă în pivniţă.

După ce a adus primii pumni de zăpadă, Liesel a verificat ca nimeni altcineva să nu fie afară, apoi s-a apucat să ia cât mai multe găleţi şi borcane. Le-a umplut cu zăpada şi gheaţa care acopereau mica fâşie din lumea care era strada Himmel. Odată pline, le-a adus înăuntru şi le-a cărat în pivniţă.

Ca să spunem adevărul, prima dată a aruncat un bulgăre în Max şi a primit o replică în stomac. Max chiar a aruncat unul în Hans Hubermann, când acesta cobora în pivniţă.

– Arschloch! scânci papa. Liesel, dă-mi din zăpada aia. O găleată întreagă!

Vreme de câteva minute, au uitat cu toţii. Nu mai erau ţipete sau strigăte, dar nu-şi puteau înfrâna micile izbucniri în râs. Erau doar oameni jucându-se cu zăpadă într-o casă.

Papa se uită la borcanele pline de omăt.

– Ce facem cu restul?

– Un om de zăpadă, răspunse Liesel. Trebuie să facem un om de zăpadă.

Papa o strigă pe Rosa.

Obişnuita voce distantă răspunse:

– Acum ce mai e, Saukerl?

– Vino aici, vrei?

Când apăru, Hans Hubermann îşi riscă viaţa aruncând în soţia sa cel mai splendid bulgăre. Ratând milimetric, s-a dezintegrat când a lovit peretele, iar mama a avut un motiv să înjure fără să respire timp îndelungat. După ce şi-a revenit, a coborât şi i-a ajutat. Chiar a adus nasturi pentru ochi şi nas, plus puţină sfoară pentru zâmbetul omului de zăpadă. S-a găsit chiar şi o eşarfă, şi o pălărie pentru ceea ce era un om de zăpadă de numai şaizeci de centimetri.

– Un pitic, zisese Max.

– Ce facem când se topeşte? a întrebat Liesel.

Rosa avea răspunsul:

– Îl ştergi cu mopul, Saumensch, rapid.

Papa nu era de acord.

– Nu se va topi. Îşi frecă mâinile şi suflă în ele. E ger aici.

S-a topit într-adevăr, deşi, undeva în fiecare dintre ei, acel om de zăpadă stătea încă drept. Trebuie să fi fost ultimul lucru pe care l-au văzut în acel ajun al Crăciunului, când au adormit într-un final. Aveau sunetul unui acordeon în urechi, un om de zăpadă în priviri, iar Liesel – gândul la ultimele cuvinte ale lui Max înainte să-l fi lăsat lângă foc.

URĂRI DE CRĂCIUN DE LA MAX VANDENBURG Adesea, îmi doresc ca toate astea să se termine, Liesel, dar, cumva, tu faci ceva ca atunci când ai coborât treptele pivniţei cu un om de zăpadă în mâini.

Din nefericire, acea noapte anunţă o deteriorare a sănătăţii lui Max. Semnele de debut au fost însă inocente şi tipice. O senzaţie permanentă de frig. Mâini care tremurau. Tot mai multe viziuni în care boxa cu Führerul. Numai atunci când nu se putu încălzi nici după flotări şi genuflexiuni, a început cu adevărat să se îngrijoreze. Deşi stătea