aproape de foc, nu se simţea mai bine. Zi după zi, carnea începu să i se topească de pe oase. Programul de exerciţii se reduse şi a încetat cu totul când el a rămas cu obrazul lipit de podeaua posomorâtă a pivniţei.

În ianuarie, a izbutit să se adune, dar, la începutul lunii februarie, Max era într-o stare îngrijorătoare. Se lupta să se trezească de lângă foc, dormind în cea mai mare parte a dimineţii, cu gura strâmbă şi cu pomeţii tot mai proeminenţi. Când era întrebat, spunea că se simte bine.

La jumătatea lunii februarie, cu puţin înaintea zilei de naştere a lui Liesel, se apropie de cămin fiind pe punctul de a se prăbuşi. Aproape că a căzut în foc.

– Hans, şopti şi faţa păru să i se contracte.

Picioarele i-au cedat şi s-a lovit cu capul de cutia acordeonului. În acelaşi moment, o lingură de lemn căzu în supă şi Rosa Hubermann fu lângă el. Îi ţinu capul lui Max şi îi lătră lui Liesel:

– Nu sta acolo, mai adu nişte pături. Du-le la tine în pat. Şi tu!

Urmă papa.

– Ajută-mă să-l ridic şi să-l duc în camera lui Liesel. Schnell!

Chipul lui papa era încordat de grijă. Ochii lui cenuşii ţipară şi îl ridică singur. Max era uşor ca un copil.

– Nu putem să-l punem aici, în patul nostru?

Rosa deja se gândise la asta.

– Nu! Trebuie să ţinem draperiile astea deschise ziua, altfel va părea suspect.

– Bine zis!

Hans l-a cărat afară.

Cu păturile în mână, Liesel privea. Picioare neputincioase şi păr atârnând în hol. Un pantof îi căzuse.

– Mişcă-te!

Mama mergea rapid în spatele lor, în stilul ei legănat.

 

Odată pus în pat, păturile au fost îngrămădite şi bine strânse în jurul lui.

– Mama?

Liesel nu reuşea să spună altceva.

– Ce-i? Cocul Rosei Hubermann era strâns îndeajuns de tare ca să sperie. Păru că se strânge şi mai tare când repetă întrebarea: Ce e, Liesel?

Ea păşi mai aproape, temându-se de răspuns.

– Trăieşte?

Cocul încuviinţă.

Rosa se întoarse şi zise ceva cu mare convingere.

– Ascultă-mă, Liesel! Nu l-am primit pe omul ăsta în casa mea ca să mă uit cum moare. Înţelegi?

Liesel dădu din cap.

– Acum, du-te!

 

În hol, papa o îmbrăţişă.

Avea nevoie disperată de asta.

 

Mai târziu, îi auzi pe Hans şi pe Rosa vorbind în noapte. Rosa a pus-o să doarmă în camera lor şi era întinsă lângă patul lor, pe podea, pe salteaua pe care au târât-o de la subsol. (Existase temerea că s-ar putea să fie infectată, dar au ajuns curând la concluzia că asemenea gânduri erau nefondate. Nu de un virus suferea Max, aşa că au dus-o sus şi au înlocuit cearşaful.)

Închipuindu-şi că fata dormea, mama îşi spuse părerea.

– Afurisitul ăla de om de zăpadă, şopti. Fac pariu că a început cu omul de zăpadă… să se prostească aşa cu gheaţă şi zăpadă în frigul din pivniţă.

Papa era mai filosofic.

– Rosa, a început cu Adolf. Se ridică. Ar trebui să verificăm cum se mai simte.

De-a lungul nopţii, Max a fost vizitat de şapte ori.

VIZITELE PRIMITE DE MAX VANDENBURG Hans Hubermann: 2 Rosa Hubermann: 2 Liesel Meminger: 3

Dimineaţă, Liesel îi aduse cartea de schiţe din pivniţă şi o puse pe noptieră. Se simţea groaznic pentru că se uitase prin ea anul trecut şi, din respect, o ţinu ferm închisă.

Când intră papa, nu se întoarse cu faţa la el, ci vorbi peste Max Vandenburg, spre perete.

– De ce a trebuit să duc toată zăpada aia jos? întrebă ea. Ăsta-i motivul pentru toate astea, nu-i aşa, papa? Şi-a împreunat mâinile ca pentru rugăciune. De ce trebuit să fac omul ăla de zăpadă?

Papa, ca să îi acordăm credit, a fost categoric.

– Liesel, a zis el, trebuia să faci asta.

 

Ore întregi îi stătu alături, în timp ce el tremura şi dormea.

– Nu muri, şopti. Te rog, Max, doar nu muri!

El era al doilea om de zăpadă care se topea sub ochii ei, dar acesta era diferit. Era un paradox.

Cu cât devenea mai frig, cu atât mai repede se topea.

Treisprezece cadouri

A fost revenirea lui Max.

Penele s-au transformat din nou în rămurele. Faţa netedă a devenit aspră. Dovada de care ea avea nevoie era acolo. Trăia.

 

În primele câteva zile, ea a stat lângă el şi i-a vorbit. De ziua ei, i-a spus că un tort enorm aştepta în bucătărie – măcar să se trezească.

Nu s-a trezit.

Nu era niciun tort.

UN FRAGMENT DE NOAPTE TÂRZIE Am realizat mult mai târziu că de fapt am vizitat strada Himmel numărul 33 în acea perioadă. Trebuie să fi fost unul dintre puţinele momente când fata nu era acolo cu el, pentru că tot ce am văzut a fost un bărbat în pat. Am îngenuncheat. M-am pregătit să îmi bag mâinile prin pături. Apoi, s-a petrecut o revenire la viaţă – o imensă luptă sub greutatea mea. M-am retras şi, având atâta treabă care mă aştepta, a fost plăcut să fiu alungată din acea cămăruţă întunecată. Chiar am reuşit să am o scurtă pauză de seninătate cu ochii închişi, înainte să pornesc în drumul meu.

În a cincea zi, a fost mult entuziasm atunci când Max a deschis ochii, chiar dacă numai pentru câteva momente. În mare parte, ceea ce a văzut (şi trebuie să fi fost un prim-plan) a fost Rosa Hubermann, practic azvârlindu-i un polonic de supă în gură.

– Înghite! îl sfătui. Nu gândi. Doar înghite.

După ce mama îndepărtă castronul, Liesel încercă să-i vadă chipul din nou, dar spinarea celei care îl hrănea cu supă îi stătea în cale.

– Este încă treaz?

Rosa se răsuci, dar a trebuit să răspundă.

 

După aproape o săptămână, Max s-a trezit a doua oară, de această dată cu Liesel şi papa în cameră. Amândoi priveau corpul din pat când s-a