biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 67 68 69 ... 118
Mergi la pagina:
auzit un mormăit. Dacă e posibil, papa a căzut în sus, de pe scaun.

– Uite! icni Liesel. Rămâi treaz, Max, rămâi treaz!

A privit-o scurt, dar nu a dat vreun semn de recunoaştere. Ochii au studiat-o de parcă era o ghicitoare. Apoi, s-au închis din nou.

– Papa, ce s-a întâmplat?

Hans s-a prăbuşit înapoi pe scaunul lui.

Mai târziu, a sugerat că poate ar trebui să-i citească.

– Haide, Liesel, citeşti atât de bine acum – deşi e o enigmă pentru noi toţi de unde a apărut cartea aia.

– Ţi-am spus, papa. Una dintre călugăriţele de la şcoală mi-a dat-o.

Papa şi-a ridicat mâinile prefăcându-se că protestează.

– Ştiu, ştiu. A oftat profund. Doar că… Şi-a ales cu grijă cuvintele: Să nu fii prinsă.

Acest lucru venind de la un om care furase un evreu.

 

Din acea zi, Liesel îi citi Omul care fluiera lui Max, care zăcea întins în patul ei. Singura frustrare era că trebuia să sară capitole întregi pentru că multe pagini era lipite unele de altele. Nu se uscase bine. Totuşi, îi dădu înainte, până când parcurse aproape trei sferturi din ea. Cartea avea trei sute nouăzeci şi şase de pagini.

 

În lumea de afară, Liesel se grăbea să vină de la şcoală în fiecare zi, în speranţa că Max se simţea mai bine.

– S-a trezit? A mâncat?

– Du-te înapoi afară, o imploră mama. Îmi faci o gaură în stomac cu toată vorbăria asta. Haide! Ieşi şi joacă fotbal, pentru numele lui Dumnezeu!

– Da, mamă. Era pe cale să deschidă uşa. Dar vii să mă chemi dacă se trezeşte, nu-i aşa? Inventează ceva. Ţipă ca şi cum aş fi făcut ceva rău. Înjură-mă. Toată lumea va crede, nu-ţi face griji.

Până şi Rosa trebui să zâmbească la auzul acestor cuvinte. Îşi puse mâinile şold şi îi explică lui Liesel că nu era e destul de mare ca să evite un Watschen pentru că vorbeşte astfel.

– Şi să dai un gol, ameninţă ea, sau nu mai veni acasă deloc.

– Sigur, mamă.

– Să fie două goluri, Saumensch!

– Da, mamă.

– Şi nu-mi mai răspunde.

Liesel se gândi puţin, apoi se grăbi să iasă, dând nas în nas cu Rudy pe strada alunecoasă din pricina noroiului.

– Era şi timpul, mâncă-n fund! A întâmpinat-o în maniera obişnuită şi s-au bătut pentru minge. Pe unde-ai umblat?

Jumătate de oră mai târziu, după ce mingea a fost strivită de trecerea surprinzătoare a unei maşini pe strada Himmel, Liesel găsise primul cadou pentru Max Vandenburg. După ce au decretat că este ireparabilă, toţi copiii au plecat acasă dezgustaţi, lăsând mingea să se dezumfle pe strada rece, plină de gropi. Liesel şi Rudy au rămas aplecaţi peste mingea distrusă. Avea o gaură într-o parte, ca o gură.

– O vrei? întrebă Liesel.

Rudy ridică din umeri.

– Ce să vreau eu gunoiul ăsta de rahat de minge? Nu mai avem nicio şansă să o umflăm din nou.

– O vrei sau nu?

– Nu, mulţumesc.

Rudy o împinse precaut cu piciorul de parcă ar fi fost un animal mort. Sau un animal care s-ar fi putut să fie mort.

Înainte de a porni spre casă, Liesel ridică mingea şi o puse sub braţ. Îl auzi chemând-o.

– Hei, Saumensch!

Ea aşteptă.

– Saumensch!

Se înduplecă.

– Ce-i?

– Am şi o bicicletă fără roţi dacă o vrei.

– Bagă-ţi-o undeva!

Din locul unde se afla pe stradă, ultimul lucru pe care îl auzi fu râsul acelui Saukerl, Rudy Steiner.

 

Înăuntru, se îndreptă spre dormitor. Îi duse mingea lui Max şi o puse la capătul patului.

– Îmi pare rău, zise, nu e cine ştie ce. Dar, când te trezeşti, o să-ţi spun totul despre ea. O să-ţi spun că a fost cea mai cenuşie după-amiază pe care ţi-o poţi imagina şi maşina asta cu luminile stinse a trecut exact peste minge. Apoi, omul a ieşit şi a ţipat la noi. Şi apoi a cerut indicaţii. Ce tupeu…

„Trezeşte-te!” voia să strige.

Sau să-l zgâlţâie.

Nu a făcut-o.

Tot ce a putut face Liesel a fost să privească mingea cu pielea ei scofâlcită, zdrobită. A fost primul cadou din multe.

CADOURILE #2 – #5 O panglică, un con de pin. Un nasture, o piatră.

Fotbalul îi dăduse o idee.

Acum, de fiecare dată când se ducea şi venea de la şcoală, Liesel era cu ochii-n patru după lucruri abandonate care ar fi putut fi valoroase pentru un muribund. La început, se întrebă de ce conta atât. Cum putea ceva aparent atât de nesemnificativ să-i ofere alinare cuiva? O panglică într-un canal. Un con de pin pe stradă. Un nasture pur şi simplu sprijinindu-se de un perete din clasă. O piatră plată şi rotundă din râu. În lipsă de altceva, arată că îi pasă, ar putea deveni un subiect de conversaţie când Max se va trezi.

Când era singur, ea conducea acele discuţii.

– Şi ce-i cu toate astea? ar spune Max. Ce e cu vechiturile astea?

– Vechituri? În mintea ei, stătea pe marginea patului. Astea nu sunt vechituri, Max. Ele te-au făcut să te trezeşti.

CADOURILE #6 – #9 O pană, două ziare. Un ambalaj de acadea. Un nor.

Pana era încântătoare şi prizonieră în balamalele uşii bisericii de pe strada München. Se trăgea singură afară încovoindu-se şi Liesel se grăbi să o salveze. Fibrele penei erau pieptănate drept spre stânga, dar în partea dreaptă era formată din margini delicate şi secţiuni triunghiulare zimţate. Nu exista vreun alt mod de a o descrie.

Ziarele au provenit din adâncimile reci ale unui tomberon (destul spus) şi ambalajul acadelei era drept şi decolorat. L-a găsit lângă şcoală şi l-a ridicat în lumină. Conţinea un colaj de urme de paşi.

Apoi, norul.

Cum dai cuiva o bucăţică de cer?

La sfârşitul lunii februarie, stătea pe strada München şi privea un singur nor uriaş ridicându-se peste dealuri ca un monstru alb. Urca munţii. Soarele era eclipsat şi, în locul său, o bestie albă cu o inimă cenuşie privea oraşul.

– Vrei să vezi asta? îi spuse lui papa.

Hans ridică din cap şi rosti ceea ce credea ca fiind evident.

– Ar trebui să i-l dai lui Max, Liesel. Vezi dacă poţi să i-l laşi pe noptieră, ca pe toate celelalte

1 ... 67 68 69 ... 118
Mergi la pagina: