în pustiul negru, la vreo doi kilometri de locul unde se aflau exploratorii. În pofida distanței, oamenii simțiră suflul arzător al norului, ca pe-o vijelie puternică și fierbinte, care îi sili să se arunce la pămînt și să-și acopere fața cu mîinile și cu hainele. Stătură așa vreo jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, pînă ce atmosfera se mai limpezi.

Cînd ridicară capul, văzură deasupra pustiului o perdea de rotocoale albe-cenușii, înaltă de vreo mie cinci sute de metri, care se întindea pe o distanță de vreo zece kilometri. Aerul era încă fierbinte și înăbușitor.

— Să plecam cît mai repede de la acest vulcan îngrozitor, cît mai sîntem teferi! zise Gromeko. Mai știi, poate îi vine cheful să tragă încărcătura următoare în direcția noastră?

— Da, apucarăm să vedem ce greu e să respiri la doi kilometri depărtare de nor. Îmi închipui cît ne-ar fi priit calda lui îmbrățișare!

După ce își strînseră lucrurile, exploratorii porniră prin pustiu spre nord, apropiindu-se încetul cu încetul de valea pîrîului, unde aveau de gînd să coboare îndată ce vor găsi un loc potrivit. Cînd se apropiară însă de marginile văii și se uitară în jos, observară că liniștitul pîrîiaș cu apa limpede, devenise un torent vijelios, tulbure, care ieșise din matcă și gonea tumultuos în fundul văii, distrugînd vegetația de pe maluri.

— Are oare vreun rost să coborîm? se adresă Kaștanov tovarășilor săi. E mai lesne de mers pe întinsul neted al pustiului, decît pe fundul nisipos al văii, și apoi nici nu putem bea din apa atît de murdară a pîrîului.

Toți găsiră că e mai bine să continue drumul prin pustiu și să coboare spre cursul inferior al pîrîului, unde malurile erau mai abrupte. Mergeau aproape de marginea rîpei. Din cînd în cînd, se apropiau de mal ca să mai arunce în jos cîte o privire. Cam după vreun ceas de la a doua erupție, torentul se mai domoli și în curînd secă cu desăvîrșire. Nu se mai vedeau decît albia goală, copacii și tufele smulse din rădăcini, iarba culcată la pămînt și acoperită cu nămol.

— Asta-i răzbunarea vulcanului pentru că i-am luat pucioasa! glumi Makșeev. A secat pîrîul ca să pierim de sete.

— Da, da, de aci înainte o s-o ducem cam greu cu apa, observă Gromeko. Va trebui să păstrăm ca ochii din cap rezerva pe care o avem, pînă o să găsim alt izvor în împrejurimile furnicarului.

— Acest lucru ne poate împiedica să asediem imediat furnicarul.

Deși duceau poveri grele, iar arșița era cumplită în pustiul negru, exploratorii făcură un marș forțat și poposiră pentru noapte numai după ce coborîră în fundul văii, aproape de locul unde se terminau culmile teșite, nu departe de furnicar. Kaștanov și Makșeev porniră în cercetare, ca să studieze bine cetatea dușmanilor. Ei se urcară pe întinsul pustiului și merseră spre răsărit, de-a lungul rîpei, de pe malul căreia puteau să vadă bine mușuroiul.

Furnicarul părea o movilă uriașă cu cîteva caturi, construită din trunchiuri și crengi uscate. La nivelul pămîntului se aflau patru intrări principale — la nord, sud, est și vest. Aceste intrări nu erau prea înalte, dar îndeajuns de largi pentru ca patru sau cinci furnici să poată intra toate deodată. În preajma acestor intrări era o forfotă neîntreruptă: unele furnici ieșeau șiruri-șiruri, pornind în diferite direcții după hrană, altele se întorceam perechi sau cîte una, aducînd trunchiuri de copaci, crengi, insecte moarte sau vii, larve, nimfe, tulpini de trestie, cu care dispăreau în cetățuie.

Și în caturile de sus, la diferite înălțimi și în diferite locuri, se căscau deschizături, dar ele slujeau, pare-se, numai pentru aerisire. Pe aici ieșeau poate și apărătorii cetății, cînd furnicarul era atacat de dușmani. Aceste deschizături erau mai înguste și mai puțin înalte decît intrările principale, așa încît pe aici putea ieși numai cîte o singură furnică. Uneori și pe aici ieșeau furnici, care alergau pe terasele furnicarului, ca să cerceteze pesemne dacă totul e în ordine.

— Oare aceste nenumărate intrări n-or să ne zădărnicească planul? întrebă Makșeev. Dacă aerul circulă în voie prin furnicar, bioxidul de sulf se va evapora cît ai bate din palme și nu va avea efectul dorit de noi.

— Bioxidul de sulf e mai greu decît aerul și va trebui să treacă un oarecare timp pînă se va scurge prin deschizături, răspunse Kaștanov. Pe lîngă asta dependințele cele mai importante ale furnicarului — camerele pentru larve, nimfe, ouă, rezervele de hrană, se află probabil mai în fund, poate în niște încăperi săpate în pămînt. Bioxidul de sulf va ajunge întîi în aceste încăperi și numai după aceea se va răspîndi și în etajele de sus. De altfel am putea astupa o parte dintre aceste deschizături, dacă am vedea că tirajul e prea puternic.

— Ce-ar fi să introducem pucioasă aprinsă în deschizăturile de la etajele superioare?

— În felul acesta ar putea arde tot furnicarul. Noi n-avem lucruri neimflamabile — bunăoară fărașe sau tigăi — și am fi nevoiți să punem pucioasa de-a dreptul pe lemn uscat.

— Am putea folosi în acest scop coaja oului de iguanodon, din care am meșterit tigaia și farfuriile.

— N-avem decît cinci bucăți, or deschizăturile sînt mult mai numeroase.

— Atunci să mai facem rost de vreun ou, două. Astfel am mai putea avea vreo zece străchini în carte să ardem pucioasă.

— Nu-i o idee rea! Avem încă destul timp pînă deseară, ca să dăm o raită pe terenurile nisipoase de unde aduc furnicile aceste ouă.

După ce terminară de cercetat furnicarul, Makșeev și Kaștanov se înapoiară la locul de popas, împărtășind și celorlalți planul lor.

Stabiliră ca a doua zi, în timp ce Makșeev și Kaștanov vor pisa pucioasa, ceilalți să pornească spre dunele de nisip în căutare de ouă.

SFÎRȘITUL FURNICARULUI

Cînd ultimele grupuri de furnici se întoarseră acasă și întregul furnicar se liniști, exploratorii trecură la înfăptuirea planului lor. În cursul zilei pisaseră întreaga cantitate de pucioasă cu ajutorul unor pietroaie plate. Umplîndu-și ranițele cu praf de pucioasă și luînd cu ei vasele făcute din coajă de ou, porniră cu toții spre