pușcă. Vulcanul nu mi se părea chiar atît de amenințător. Trăgeam nădejde că arma a rămas într-unul din cele două locuri unde am poposit. În timpul suișului, sau, în cel mai rău caz, în vîrful muntelui. Am așteptat pînă ați adormit buștean și pe la zece am pornit, așa cum eram, luînd cu mine numai cîteva bucăți de trestie. N-am găsit arma la locul primului popas, și cum vulcanul era în aceeași stare, m-am cățărat mai sus. Dar n-am găsit pușca nici la locul popasului următor. Am mers așa pînă la vreo jumătate de kilometru distanță de vîrful muntelui. Afurisitul de vulcan fumega ușurel, ca și înainte. Să renunț, nu-mi venea.

Am ajuns aproape de spărtura de la marginea craterului și mi s-a părut că-mi văd pușca rezemată de un bloc de lavă la o sută de pași mai departe, cînd deodată auzii o bubuitură asurzitoare și din crater, țîșni un nor de fum, care se ridică în văzduh. M-am oprit nehotărît. Să merg înainte mi-era teamă, s-o iau înapoi — nu mă înduram, tocmai acum cînd mă aflam atît de aproape de țintă. Începu însă o ploaie de pietricele și bulgări de pămînt, și atunci m-am decis. Pietrele și bulgării cădeau în jurul meu ca grindina. Un bulgăre m-a lovit atît de tare în umăr, încît mi-a venit să urlu de durere; mi-a făcut, cred, o vînătaie zdravănă. Abia mai pot mișca mîna. Dintr-o clipă într-alta se putea produce o nouă explozie, urmată de o ploaie de pietre mai mari, incandescente. Am pornit la vale cît de repede îmi îngăduia panta plină de piedici. După ce am făcut vreo jumătate de kilometru, am auzit o a doua explozie, după care vîrful vulcanului a dispărut într-un nor de fum. Un curent de aer mi-a smuls pălăria: în jurul meu începuse din nou să plouă cu pietre, iar eu fugeam de mîncam pămîntul. Ultima explozie teribilă, care s-a produs cînd ajunsesem aproape de poalele muntelui, m-a aruncat la pămînt și puțin a lipsit ca să-mi scrîntesc mîna. După ce m-am ridicat, am văzut acest nor înspăimîntător și, adunîndu-mi ultimele forțe, am început să alerg din nou cu desperare, temîndu-mă că norul mă va ajunge din urmă și voi pieri asfixiat.

— Da, ai avut mare noroc c-ai scăpat de o asemenea primejdie! spuse Kaștanov, cînd zoologul își termină povestirea.

— Iar drept pedeapsă pentru încăpățînarea dumitale ți-ai pierdut pălăria și ai obosit ca un cal de povară! adăugă Gromeko.

— Mai bine să ne bucurăm că tovarășul nostru s-a întors teafăr și să chibzuim ce facem mai departe, interveni Makșeev.

— Să ne depărtăm cît mai mult de acest vulcan îngrozitor! zise Papocikin.

— Dar ce, mai poți să mergi? Nici n-ai apucat să te odihnești cum trebuie după drumul de ieri și ai și pornit iar, la drum. Culcă-te și dormi, că mai putem aștepta vreo două ceasuri.

— N-ar fi totuși mai bine să ne depărtăm măcar cu doi-trei kilometri? întrebă Makșeev. Vecinătatea vulcanului devine primejdioasă, iar noi ne aflăm chiar la poalele lui.

Gromeko se alătură și el acestei propuneri. Hotărîră să se retragă pe pustiul negru spre gura văgăunii unde se termina depresiunea cu lacul și începea valea pîrîului. De aci puteau urmări foarte bine desfășurarea erupției. Umplură bidonul cu apă, apoi luară în spate desagii cu pucioasă și proviziile. Două ranițe cu pucioasă le puseră în spinarea lui Generalu. La început acesta se împotrivi și încercă să arunce povara, dar pînă la urmă se resemnă și porni încet alături de oameni, în loc să alerge încoace și încolo în căutare de pradă.

Urcînd de pe o stîncă pe alta, exploratorii ieșiră din depresiune și ajunseră pe întinsul pustiului negru. De aci mai merseră vreo doi kilometri și se opriră în locul unde văgăuna se lărgea, transformîndu-se într-o vale.

Erupția parcă încetase. Primul nor arzător începu să se destrame, vîrful muntelui apăru de după perdeaua de fum și din crater nu se mai înălța decît o dîră subțire de fum negru. Cînd privi vulcanul prin binoclu, Kaștanov constată că primele explozii îi știrbiseră vîrful spre răsărit, gura craterului devenise mai scundă. Vîrful părea retezat pieziș.

Încetul cu încetul, exploratorii ațipiră, culcați care cum apucase în jurul desagilor cu pucioasă, pe pămîntul golaș al pustiului. Trecură așa vreo trei ceasuri, cînd deodată o bubuitură înspăimîntătoare îi trezi și-i făcu să-și îndrepte privirile spre vulcan. Din crater țîșni iarăși norul acela înspăimîntător, care o luă la goană jos pe pantă, de data asta însă spre nord-est, în direcția lacului. Kaștanov urmărea cu ceasul în mînă norul care creștea ca și cel dintîi, transformîndu-se într-o masă de aburi înaltă și lată, violet-cenușie. După patru minute de la explozie, masa de nori ajunsese la lac, ascunzîndu-l privirilor celor patru călători.

— Norul înaintează cu viteza unui tren expres. Face vreo șaizeci de kilometri pe oră! exclamă Kaștanov.

— Ce noroc că am plecat la timp!

— Da, drumul acestui nor a deviat cu vreo 80° față de direcția urmată de cel dintîi, probabil pentru că marginile craterului s-au năruit.

— Și ce s-ar fi întîmplat dacă am fi rămas lîngă lac? întrebă Papocikin.

— Pe baza observațiilor făcute de expediția trimisă de Academia Franceză pentru studierea Muntelui Pleșuv de pe Martinica, pot să vă spun că ne-am fi ales cu niște arsuri puternice și am fi pierit asfixiați într-un mediu supraîncălzit de aburi cu cenușă, care formează în cea mai mare parte norul, sau am fi fost omorîți de grindina de pietre. Norul duce cu sine chiar blocuri de patru-șase metri cubi, la o distanță de cîțiva kilometri de vulcan. El distruge tot ce întîlnește în cale — viețuitoare, plante, și în urma lui rămîne un pustiu — o fîșie de cenușă încinsă, presărată cu bolovani mari și mici, copaci arși și cadavre carbonizate.

— Dar cu lacul ce s-o fi întîmplat?

— S-a umplut cu cenușă încinsă și bolovani, s-a revărsat peste maluri, iar pîrîul care izvorăște din el s-a prefăcut într-un puhoi murdar și fierbinte, care probabil nu va avea viață lungă.

Între timp, norul arzător străbătu depresiunea lacului și ajunse