— Erupția poate sa se producă dintr-o clipă în alta. Mă întreb chiar dacă facem bine rămînînd pînă mîine pe malul lacului; n-ar fi mai înțelept să ne depărtăm cît mai mult de vulcan?

Dar toți erau istoviți după drumurile făcute pe munte, cu poverile în spinare. Înfățișarea vulcanului nu era chiar atît de îngrijorătoare, iar lacul, se afla în linie dreaptă la o distanță de aproape doi kilometri de crater, adică destul de departe, și se puteau socoti aici la adăpost de orice primejdie. De aceea hotărîră să înnopteze pe malul lacului, în nădejdea că vor asista măcar la dezlănțuirea unui fenomen atît de spectaculos ca erupția unui vulcan.

Dar liniștea nu dură decît patru ceasuri. Călători! fură treziți de un uruit înspăimîntător și de niște zdruncinături puternice. Li se păru că fuseseră aruncați în aer și acum cădeau în lac.

Săriră toți în picioare și priviră îngroziți în jur; pămîntul se cutremura, iar copacii de pe malul lacului se clătinau ca bătuți de vînt.

Vîrful vulcanului era învăluit de un nor gros de fum negru, brăzdat ca de niște fulgere de bolovanii incandescenți zvîrliți din crater. Erupția începuse.

— Unde-i Papocikin? exclamă Makșeev, văzînd că erau numai trei.

— Să-l fi aruncat zguduitura în lac? Era culcat foarte aproape de apă, zise Gromeko.

Dar fața apei era doar ușor încrețită, probabil din pricina cutremurului. Nicăieri în apă nu se vedeau cercuri care să arate că în ea ar fi căzut un corp greu.

— Poate de spaimă a luat-o la goană în jos, de-a lungul văii!

— Dar dacă s-o fi încăpățînat totuși să se ducă pînă la crater să-și caute pușca? întrebă Kaștanov.

Această presupunere le păru mai întemeiată, deoarece știau cît de încăpățînat este zoologul. Pesemne așteptase ca ceilalți exploratori să adoarmă și apoi pornise spre vulcan.

Îl strigară și-l căutară în jurul lacului, dar degeaba; era clar că se dusese să-și caute arma.

— Numai de n-ar fi ajuns în vîrful vulcanului cînd a început erupția, spuse Kaștanov. Altfel s-a sfîrșit cu el.

— Ce facem? întrebă Makșeev. Eu zic să-i venim în ajutor cît mai degrabă!

— Ba nu, mai bine să așteptăm puțin, propuse Gromeko. Pînă în fundul craterului și înapoi e cale de trei-patru ceasuri. Dacă a plecat la nouă, îndată ce noi am adormit, trebuie să se întoarcă peste o jumătate de oră sau o oră.

— Iar între timp, după felul cum se va desfășura erupția, ne vom da seama dacă putem ajunge la crater fără s-o plătim cu viața!

— Dar e groaznic să stăm cu brațele încrucișate și să așteptăm, în loc să alergăm ca să ne scăpăm tovarășul.

— Da, e groaznic, însă nu-l putem salva decît dacă n-a ajuns încă la crater și zace undeva rănit de vreun bolovan. Dacă se găsea în vîrful vulcanului sau în crater cînd s-a produs erupția, atunci nu încape îndoială că a pierit. Chiar de n-a fost omorît de bolovani, a pierit asfixiat de gaze. Dacă am încerca acum să ajungem pînă în vîrful vulcanului, nu ne-am salva tovarășul, în schimb am pune în primejdie întreaga expediție. Ia uitați-vă ce se petrece acolo!

Kaștanov rosti ultimele cuvinte, cînd din craterul vulcanului țîșni un nor de aburi uriaș.

VULCANUL SE TREZEȘTE

Cîteva clipe mai tîrziu se auzi o bubuitură asurzitoare, de parcă muntele s-ar fi năruit ori ar fi sărit în aer. Norul porni în jos, îngroșîndu-se și lățindu-se monstruos; el se prefăcu repede într-o masă compactă de nori violet-cenușii, care se învălurau și se învălmășeau, străpunși de fulgere orbitoare. Masa de nori gonea pe povîrniș cu viteza unui tren și după cîteva minute ajunse la poalele vulcanului, în vreme ce capătul ei de sus se înălța în rotocoale mult mai sus de culmea muntelui.

— Parcă ar fi teribila erupție a Muntelui Pleșuv de pe insula Martinica, din mai 1902, care a distrus în numai cîteva minute orașul Saint-Pierre, cu cei douăzeci și șapte de mii de locuitori ai săi! exclamă Kaștanov. Acest nor, numit nor arzător sau dogorîtor, este format din vapori de apă și gaze supraîncălzite și extrem de comprimate, încărcate cu cenușă încinsă. Ei cară nu numai pietre mărunte, ci și blocuri enorme de piatră.

— Noroc că norul n-a luat-o spre lac, ci s-a îndreptat în altă direcție, altfel am fi avut și noi soarta locuitorilor din orașul Saint-Pierre! zise Gromeko.

— Probabil că norul a țîșnit prin spărtura de la gura craterului, pe unde am ieșit și noi, și de aceea se îndreaptă spre sud-est, urmînd direcția ultimului puhoi de lavă.

— Și-acum, ce o să urmeze? întrebă Makșeev.

— Acești nori arzători pot țîșni la anumite intervale de timp — la cîteva ore sau zile — iar apoi apare lava.

— S-ar putea ca norii următori să se îndrepte în altă direcție decît aceea a primului nor, spre noi bunăoară?

— Dacă teribila explozie care a urmat după răbufnirea primului nor nu a știrbit gura craterului, atunci norii următori vor merge și ei în aceeași direcție. Altfel o vor lua în altă parte.

— Prin urmare s-ar putea să se îndrepte și spre noi?

— Firește, dar să nădăjduim că acest lucru nu se va întîmpla. Deocamdată sîntem oarecum în siguranță.

Între timp, norul, lățindu-se, învălui o buna parte din versantul răsăritean al muntelui, dar acum cobora mai încet și creștea îndeosebi în înălțime. Cei trei exploratori contemplau în tăcere acest spectacol măreț și totodată înspăimîntător.

Deodată, de după creasta celui mai apropiat deal de la poalele vulcanului se ivi Papocikin. Fugea cît îl țineau picioarele, fără pălărie, cu părul vîlvoi, sărind peste blocurile de piatră care-i ațineau calea. Tovarășii săi îi alergară în întîmpinare, copleșindu-l cu întrebările. Dar el gîfîia atît de tare din pricina fugii și a tulburării care pusese stăpînire pe dînsul, încît nu putea scoate o vorbă.

Abia după ce stătu un timp întins la umbra copacilor de pe malul lacului și înghiți cîteva cești de ceai rece, se dezmetici și începu să povestească.

— În ciuda stăruințelor dumneavoastră, am hotărît să mă duc după