ÎN CRATERUL SATANEI

A doua zi porniră toți patru spre vulcanul principal, dar avură grijă să ia cu ei o pușcă, puțină carne friptă și trestie dulce. Celelalte lucruri le lăsară lîngă lac sub paza lui Generalu. Întrucît în acest deșert nu trăia nici o vietate, nădăjduiau că totul va rămîne neatins.

Mai întîi trecură peste dealurile scunde, negre șl peste valurile formate de puhoaiele de lavă solidificată. Apoi urcară coasta vulcanului principal, de-a lungul unui torent împietrit, uriaș, care începea de la spărtura din gura craterului. După o jumătate de ceas ajunseră la această spărtură și începură să coboare în adînc, pășind pe blocurile de lavă solidificată, care păreau că alcătuiesc un fel de scară pentru titani.

Coborîră vreo jumătate de oră și ajunseră în cele din urmă în fundul craterului — o platformă acoperită cu noroi uscat, brăzdat de crăpături. Probabil că aici existase odinioară un mic lac. Dincolo de platformă se înălța vertical peretele opus, acoperit în mare parte de pete albe, galbene și roșii. În cele galbene recunoscură ușor pucioasă nativă, sub forma unor cristale mari și mici încrustate în lavă, sau a unui strat subțire care acoperea suprafața ei.

Exploratorii scoaseră cuțitele de vînătoare și începură să radă aceste pete și să desprindă cristalele mai mari, încărcîndu-și cu pucioasă ranițele. Cînd acestea se umplură, constatară că în fiecare dintre ele încăpuseră vreo șaisprezece kilograme.

— Din șaisprezece kilograme de pucioasă facem peste unsprezece mii litri de bioxid de sulf, — spuse Kaștanov, — iar din șaizeci și patru — aproape patruzeci și cinci de mii de litri. Cred că este de ajuns pentru un furnicar.

— Nici n-am putea duce mai mult, spuse Papocikin. Mai avem armele și proviziile. Unde mai pui că va trebui să cărăm toate astea timp de două zile în șir.

— Și Generalu ar putea duce în spinare cîte ceva, propuse Makșeev. Cîinele s-a înzdrăvenit bine, iar astăzi se odihnește toată ziua, așa că va putea căra vreo treizeci de kilograme.

La vale, pînă la lac, o să ducem noi aceste treizeci de kilograme. De aceea, hai să mai luăm pucioasă, ca să avem din belșug.

După ce îmbucară cîte ceva și se odihniră, exploratorii mai strînseră vreo treizeci de kilograme de pucioasă, pe care Makșeev le puse în cămașa lui, transformată în sac. Dintr-o crăpătură scoaseră cu cuțitul și un pumn de sare de bucătărie.

În timp ce se odihnea, Kaștanov ședea pe jumătate culcat, rezemat de peretele craterului. Deodată, auzi niște bufnituri, ce veneau din adîncul muntelui.

„Oare vulcanul nu s-a stins?” gîndi el.

Dar neavînd experiență în studierea vulcanilor activi nu dădu nici o importantă acestor zgomote și nu spuse nimic tovarășilor săi.

După ce însă strînseră întreaga cantitate de pucioasă și se așezară toți patru din nou pe fundul vulcanului, ca să se odihnească înainte de urcușul și coborîșul pe care trebuiau să le facă cu o asemenea povară în spinare, Kaștanov își aminti de zgomotele auzite și-și lipi urechea de stîncă. Acum bufniturile se auzeau mai clar și se simțea chiar o ușoară vibrație a stîncilor.

— Poate mi se pare! exclamă el, sărind în picioare. Cred însă că nu trebuie să zăbovim: în adîncurile vulcanului se petrece ceva. Poate se pregătește o erupție? Ia ascultați și dumneavoastră!

Îndată ce își lipiră urechea de peretele craterului, se încredințară cu toții că Kaștanov avea dreptate.

— S-ar putea ca vulcanul să nu erupă; s-ar putea ca erupția să aibă loc peste o săptămînă sau peste o lună. Dar nu bag mîna-n foc că nu se va produce chiar astăzi! zise profesorul.

— Ai dreptate. Nu trebuie să mai zăbovim pe fundul craterului, cu atît mai mult cu cît ne așteaptă un urcuș greu spre gura lui, adăugă Gromeko.

Cu ranițele în spate, călătorii începură să urce scara titanilor. Dată fiind greutatea poverilor pe care le duceau acum, suișul fu mult mai anevoios decît coborîșul și le trebui un ceas ca să ajungă sus. Cînd priviră înapoi, se convinseră că graba lor nu fusese zadarnică: din fundul craterului se înălța o dîră subțire de fum gălbui. Mirosea a pucioasă și a clor.

Pereții craterului începură să vibreze atît de tare, încît exploratorii simțeau cum pămîntul se clatină sub picioarele lor. Trebuiau să se grăbească: dintr-o clipă în alta putea sări în aer dopul de lavă care astupa coșul vulcanului și se putea dezlănțui erupția. Fără a pierde o clipă, călătorii o luară la vale pe același drum pe care veniseră, și după două ceasuri ajunseră la lac, unde Generalu, plictisit de atîta așteptare, îi întîmpină lătrînd și schelălăind de bucurie.

Dar vulcanul nu se grăbea să-și înceapă activitatea. Deasupra lui nu se vedea decît o dîră subțire de fum cafeniu, care se ridica vertical la o înălțime amețitoare, pentru ca apoi să se împrăștie. Lîngă lac nu se auzeau bufniturile subterane și totul părea liniștit.

Cînd își așezară ranițele cu pucioasă lîngă celelalte lucruri, Papocikin își aminti că își uitase pușca pe fundul craterului sau pe vîrful vulcanului, unde se oprise în două rînduri ca să se odihnească. El spuse tovarășilor săi că vrea să se înapoieze să-și caute pușca.

— Mai avem trei arme, iar în furnicar este încă una de rezervă, așa că ne putem lipsi de pușca pe care ai uitat-o și n-are nici un rost să te expui din nou primejdiei de care abia am scăpat, observă Kaștanov.

— Vulcanul fumegă numai, încercă să-i înduplece zoologul, care ținea mult la pușca sa cu două țevi, extrem de precisă; pe lîngă asta îi era tare ciudă că fusese atît de uituc. Pînă vă odihniți, sînt înapoi.

— Nu poți coborî în craterul unui vulcan fumegînd; riști să te asfixiezi din pricina gazelor otrăvitoare. Și e aproape sigur că tocmai în fundul craterului ți-ai lăsat arma. Prin urmare, ia-ți gîndul de la ea, încercă să-l convingă Kaștanov.

— Nu, nu, după cîte îmi amintesc, am lăsat-o la gura craterului, înainte de a coborî, ca să n-o car cu mine în sus și-n jos, pe munte. Și la urma urmelor nu risc