cuprins un curaj de motociclist. Rupându-și nasturii, își smulse îmbrăcămintea, își trecu un picior peste balustradă. „Stop! Fii calm, Vaska!” Se întoarse la masa de lucru, își puse mănuși de cauciuc și ochelari special. („Oh, să fi avut acum acvalangul!” îl fulgeră un gând.) Își umplu plămânii cu aer și se aruncă în bazin.

Chiar la o distanță mai mare de reactor apa era caldă. Numără în gând: „O mie unu, o mie doi”… Întorcându-și instinctiv fața, o porni pe plăcile alunecoase către centrul bazinului. „O mie șase”… începu să caute prin apa care bolborosea. Mănușile de cauciuc atingeau ceva, dar nu știa ce, așa că a trebuit totuși să întoarcă privirea. Țiparul, răsucit, într-un ghem de cabluri, atârna ceva mai jos. „O mie zece, o mie unsprezece”… Atent, cu multă grijă, ca să nu smulgă fără voie tijele, trase trupul moale al peștelui. „O mie șaisprezece”… Simți că îl arde. Ar fi vrut să-și retragă mâinile, dar se reținu și scoase încet țiparul din împletitura de cabluri. Ochelarii se dovediră a nu fi chiar atât de ermetici. Firișoare de apă radioactivă se infiltrară până la pleoape, își strânse pleoapele. „O mie douăzeci, o mie douăzeci și unu… L-am scos!” Aurora verde licări, iar tijele alunecară fără zgomot în cilindru. În bazin se făcu deodată întuneric.

„O mie douăzeci și cinci!” Printr-o mișcare bruscă și energică, se apropie de perete, se ridică până la brâu din apă, se apucă de balustradă și sări afară.

O mie treizeci”…

A avut destulă minte să se scuture de apa vătămătoare. Și-a șters bine fața și ochii cu pantalonii. „Numai să nu orbesc înainte de a ajunge”. S-a îmbrăcat cum a putut și s-a năpustit afară din sală.

La ieșire, semnalizatorul de radiație a pornit să urle răgușit. Barierele automate îi tăiară calea. Sări peste bariere și alergă de-a dreptul, pe gazonul proaspăt tuns, spre cămin.

„O mie șaptezeci, o mie șaptezeci și unu”… Măsura mașinal timpul în gând. Înserarea îl ajută să nu întâlnească cunoscuți. Doar lângă împrejmuirea zonei „B” cineva îi strigă din urmă: „Ei, Valea, unde te grăbești?” Se pare că era aspirantul Neciporov. „O mie optzeci, o mie optzeci și unu”… Pielea îl mânca, apoi începură să-l înțepe milioane de ace: sistemul său nervos, devenit extrem de sensibil după experiențele din trecut, îl anunța că protonii și cuantele gamma din nucleele dezagregate bombardează moleculele de albumină în celulele epiteliului, în terminațiile nervilor pielii, străbat pereții vaselor sanguine, rănesc globulele albe și roșii din sânge. „O mie o sută… O mie o sută cinci”… Acum înțepăturile s-au deplasat în mușchi, în stomac, în craniu. În plămâni se ivi o senzație de parcă ar fi tras în piept fumul celui mai tare și ordinar tutun. Asta însemna că sângele împrăștiase prin tot corpul atomii explodați și proteinele sfârtecate!

„O mie două sute cinci… două sute opt… Idiotul de mine, ce naiba am făcut! Două sute doisprezece”… Nu mai avea idei, nu mai avea elan. Îi era teamă. Voia să trăiască. Stomacul fu apucat de spasme, de greață, gura se umplu cu o salivă cu gust de aramă coclită. Lovindu-se, în fugă, de ușa masivă de la intrare, atât de tare încât aceasta trosni, Krivoșein înțelese că i se învârtea capul. Văzu negru înaintea ochilor. „Două sute patruzeci și unu… Oare n-ajung?” Trebuia să urce până la etajul patru. Se plesni cu toată puterea peste obraji și capul i se limpezi.

Odată cu el, în întunericul camerei pătrunse lumina crepusculului. În primele secunde Krivoșein s-a învârtit prin încăpere relaxat și fără nici un sens. Frica, acea frică biologică, nesupusă conștiinței, care-l alungă în vizuină pe animalul rănit, era să-l piardă. Uitase ce trebuie să facă. I se făcu milă de el însuși. O slăbiciune aproape dureroasă îi cuprinse corpul, conștiința îl părăsea. „N-ai decât să mori, tâmpitule”, gândi, indiferent, și simți cum îl cuprinde un acces de furie nemaipomenită împotriva sa. Și furia îl salvă din încurcătură.

Îmbrăcămintea îi era acoperită de pete verzi ca mușchiul de pe coaja copacilor. O aruncă de pe el. În cameră se făcu și mai multă lumină. Picioarele luminau, pe brațe se vedeau firele de păr și conturul venelor. Se repezi în baie și deschise robinetul de la duș. Apa rece țâșni cu zgomot, dezmeticindu-l. Pe covorașul de cauciuc de lângă cadă stropii formară o băltoacă cu reflexe de Smaragd. Apa îl învioră pentru câteva clipe, atât cât îi era necesar să-și adune gândurile și să-și mobilizeze voința.

Ca un adevărat strateg, el comanda acum bătălia pentru viață, care se declanșase în organismul său. Sângele clocotea în toate vasele! Bătăile febrile ale inimii îi băteau în tâmple. Miriade de vase capilare eliminau din fiecare celulă a mușchilor și glandelor moleculele și particulele vătămate; globulele albe le învăluiau fulgerător, le descompuneau în substanțele cele mai simple, le duceau în splină, în plămâni, în ficat, rinichi, intestine, le aruncau spre glandele sudoripare… „Blocați vasele din oase!” ordonă el nervilor, amintindu-și la timp că radioactivitatea se poate localiza în măduva oaselor care produce globulele din sânge.

Au trecut câteva minute. El expira acum aerul radioactiv ca pe un abur ușor luminiscent, scuipa saliva luminiscentă în care se acumulaseră celulele distruse prin iradiere, spăla de pe piele picăturile verzi de sudoare. După o oră excrețiile începură să nu mai fie luminiscente, dar capul tot îl mai înțepa.

A petrecut sub duș vreo trei ore. Înghițea apă, se spăla și elimina din organism tot ce fusese vătămat de radiații. Reveni în cameră, după miezul nopții, clătinându-se din cauza epuizării fizice. Împinse cât mai departe, într-un colț, cârpele luminiscente ale îmbrăcămintei și se trânti pe canapea. Avea o singură dorință: să doarmă!

A doua zi i-a fost tot timpul sete. A intrat în laboratorul radiometric și a plimbat în jurul corpului său un contor Geiger. Aparatul reacționa ca de obicei, semnalând doar rare particule radioactive.

— Ei drăcie, când ai avut timp să slăbești în halul ăsta?! se miră aspirantul Neciporov, întâlnindu-l lângă amfiteatrul unde se țineau cursurile.

„Da, judecând după rezultate, asta a