da, cine posedă atîtea nume se poate uşor dispensa de unul din ele. Oare la New Orleans nu eraţi Clinton? Şi în La Grange nu v-aţi dat drept señor Gavilano?

— Vedeţi, acesta din urmă e într-adevăr numele meu. Dar, în definitiv, ce doriţi de la mine? N-am nimic comun cu dumneavoastră. Nici nu vă cunosc. Lăsaţi-mă în pace!

— Cred şi eu că nu mă cunoaşteţi! Se întîmplă, nu-i aşa, ca poliţiştii să rămînă anonimi. Dar cu tăgada n-o să vă meargă. Rolul dumneavoastră s-a încheiat. Doar n-am bătut drumul de la New York pînă aici ca să fiu luat peste picior! De aici încolo mă veţi urma unde vreau eu.

— Oho! Şi dacă refuz?

— Atunci vă leg frumuşel de spinarea unui cal şi sper că animalul mi se va supune.

Gibson sări în sus, îşi smulse pistolul din teacă şi strigă:

— Omule, încă un cuvînt şi dracu' te...

Nu mai apucă să termine. Old Death trecuse îndărătul lui şi îl pocni peste braţ cu patul puştii. Gibson scapă pistolul din mînă.

— Nu face pe grozavul, Gibson! Îl repezi bătrînul westman. Se găsesc pe aici destui oameni în stare să-ţi astupe gura!

Gibson, ţinîndu-se de braţ, strigă:

— Domnule, vrei cumva să-ţi înfig cuţitul în coaste? Crezi că dacă eşti Old Death, mi-e frică de dumneata?

— Nu, băiatule, să nu-ţi fie frică. Dar te vei supune! Dacă mai rosteşti o vorbă care să-mi gîdile nasul, află, stimabile, că strănut cu gloanţe de nu te vezi! Să sperăm că gentlemenii aci de faţă vor fi bucuroşi să scape de o puşlama ca tine.

Tonul şi atitudinea lui nu rămaseră fără efect asupra lui Gibson. Acesta răspunse mai potolit:

— Dar nici nu ştiu ce vreţi de la mine! Mă confundaţi, probabil, cu altcineva.

— Ba deloc. Ai o mutră de pungaş atît de autentică, încît nu poţi fi confundat. De altfel, martorul principal al acuzării şade chiar aici, lîngă tine.

Şi arătă spre William Ohlert.

— Ăsta? Martor al acuzării?! Se miră Gibson. Iată încă o dovadă că mă confundaţi. N-aveţi decît să-l trageţi de limbă!

Pusei mîna pe umărul lui William şi îl chemai pe nume. El ridică încet capul, mă privi ca pe o nălucă şi nu răspunse.

— Master Ohlert, sir William, nu mă auziţi? Repetai eu. Vin din partea tatălui dumneavoastră.

Ochii lui goi rămaseră aţintiţi asupra mea într-o tăcere stranie. Atunci Gibson se răsti la el:

— Vrem să auzim numele tău! Spune-l imediat!

Bietul William întoarse capul spre Gibson şi rosti cu jumătate de glas, ca un copil speriat:

— Mă cheamă Guillemo.

— Şi cine eşti tu?

— Sînt poet.

Atunci îl întrebai, la rîndul meu:

— Îţi zice Ohlert, nu-i aşa? Eşti din New York? Ai tată?

Fără să judece măcar o clipă, tînărul răspunse negativ la toate întrebările mele. Era clar că fusese dresat şi că, de cînd se găsea în mîinile acelui om nefast, mintea i se întunecase din ce în ce mai mult.

— Iată-l pe martorul dumneavoastră! Rîse escrocul. V-a demonstrat şi el eroarea în care vă aflaţi. Aşadar, fiţi amabil şi vedeţi-vă de drum!

— Vreau, totuşi, să-l întreb ceva, stăruii eu. Poate că memoria lui e mai tare decît bazaconiile pe care i le-aţi vîrît în cap. Îmi venise o idee. Scosei din buzunar portvizitul în care purtam foaia de ziar cu poezia lui Ohlert. O despăturii şi citii rar, răspicat, prima strofă. Credeam că, la auzul propriilor sale versuri, tînărul se va smulge din starea lui de prostraţie. Dar el continua să se uite fix în hîrtia lui şi să tacă. Citii şi strofa următoare, dar fără nici un rezultat. Trecui la a treia:

Cunoşti tu noaptea ce în gînd se lasă

Şi nu-i poţi smulge vălu-ntunecat şi sufletu-i pierdut,

ca strîns în plasă şi mii de diavoli creierii-ţi străbat?

Ultimele două versuri le rostii cu patos sporit. Ohlert deveni atent, înălţă capul, se ridică în picioare. Eu continuai:

Atunci nu-ţi afli tihna şi nici pace

Căci niciodată ziuă nu se face!

William scoase un chiot şi se repezi cu mîna întinsă spre foaia de ziar. I-o dădui. Se aplecă lîngă foc şi citi cu glas tare toată poezia. Apoi se îndreptă şi exclamă triumfător, sfîşiind liniştea noptatică a văii:

— Versuri de Ohlert, de William Ohlert! De mine! Chiar de mine! Chiar eu sînt William Ohlert! Eu! Nu tu, m-auzi? Nu tu!

Protestul acesta i se adresa lui Gibson. O bănuială gravă încolţi în mintea mea. Nu cumva Gibson, aflîndu-se în posesia documentelor personale ale lui William, se substituia — deşi mai bătrîn — nefericitei sale victime? Oare?... Dar nu avui timp să-mi duc pînă la capăt raţionamentul, deoarece căpetenia comanşilor, uitînd şi de con sfătuirea cu înţelepţii şi de propria-i demnitate, veni într-o goană şi-l doborî pe William la pămînt:

— Taci, cîine! Vrei să audă apaşii că sîntem aici? Cu glasul tău ascuţit chemi bătălia şi moartea asupra noastră!

William Ohlert gemu de durere. Năuc, îşi ridica ochii spre indianul înfuriat. Scînteia de o clipă se stinse din nou în mintea lui. Îi luai din mînă ziarul şi-l pusei la loc în portvizit. Poate că mai tîrziu — mă gîndeam — să-l pot readuce la stare normală cu ajutorul acestor versuri.

— Nu-l certa! Stărui Old Death pe lîngă şeful comanşilor. Mintea lui e întunecată. De-acum încolo, nu va mai deschide gura. Dar, spune-mi, te rog, nu cumva aceştia doi de colo sînt oamenii din tribul Topia de care mi-ai vorbit?

El îi arătă doi inşi îmbrăcaţi în veşminte indiene, care şedeau şi ei la focul albilor.

— Da, ăştia sînt, răspunse Biberul alb. Ei nu înţeleg prea bine graiul comanşilor. Trebuie să le vorbeşti în limba de la graniţă. Dar fii atent ca albul acesta, a cărui minte a cam luat-o razna, să nu mai ţipe, altminteri va trebui să-i astupăm gura.

Căpetenia se întoarse la focul unde îl aştepta sfatul înţelepţilor. Old Death tăcu un timp, măsurîndu-i stăruitor pe cei doi indieni. Apoi se adresă celui mai vîrstnic dintre ei:

— Fraţii mei roşii vin din ţara tribului Topia? Oare războinicii care trăiesc acolo, în munţi, sînt prieteni cu comanşii?

— Da, răspunse indianul. Noi îi ajutăm pe comanşi cu tomahawkurile noastre.

— Cum se face atunci că, după