— Ei, ce părere are acum fratele meu? Întrebă Old Death.

— Chiar propria lui faţă îl învinuieşte, răspunse Biberul alb. Dar aceasta încă nu-i o dovadă.

— Te-ai convins, totuşi, că e ofiţer şi că a fost la Cortesio?

— Da.

— Aşadar, trebuie să lucreze cu Cortesio pentru acelaşi scop?

— Aşa e. Dar ca să mă convingi pe deplin, dă-mi o dovadă că acest Cortesio recrutează oameni pentru Juarez.

— Ei bine, iată!

Old Death vîrî mîna în buzunar şi scoase documentul semnat "Juárez". Despături hîrtia şi rosti:

— Pentru a ne convinge pe noi înşine că señor Cortesio lucrează pentru Juarez şi că feţele palide care îl vizitează sînt prietenii acestuia, ne-am prefăcut că am vrea să fim recrutaţi. Cortesio ne-a împlinit rugămintea şi ne-a dat cîte un paşaport semnat cu numele lui Juarez. Tovarăşul meu îţi poate arăta şi el o astfel de hîrtie.

Căpetenia luă paşaportul şi îl examina cu atenţie. Apoi spuse cu un zîmbet amar:

— Biberul alb nu a învăţat meşteşugul albilor şi nu ştie să vorbească pe hîrtie, declară el. Cunosc însă prea bine un semn care e zugrăvit şi aici: e totemul lui Juarez. De altfel, printre războinicii mei se numără un tînăr, un metis, care a trăit de mic printre feţele palide şi se pricepe să culeagă asemenea vorbe. Am să-l chem.

Strigă un nume. De îndată apăru un tînăr, mai alb la faţă şi — după ce ascultă porunca şefului — se aşeză lîngă foc. Traduse apoi documentul cuvînt cu cuvînt. Eu nu înţelegeam ce vorbeşte, dar chipul lui Old Death se lumina din ce în ce mai mult. Încheind, tînărul — vizibil satisfăcut de propriile-i cunoştinţe — înapoie paşaportul şi se retrase. Old Death băgă hîrtia în buzunar şi întrebă:

— Vrea Biberul alb să vadă şi paşaportul tovarăşului meu? Căpetenia refuză din cap.

— Crede acum fratele meu roşu, continuă Old Death, că aceste feţe palide l-au minţit şi că sînt nişte duşmani?

— Crede şi nu se mai îndoieşte. Voi chema numaidecît pe cei mai înţelepţi războinici şi vom ţine sfat.

— Să vin şi eu?

— Nu. Fratele meu are gînduri mari şi multă vitejie în fapte; dar la sfat nu e nevoie să vină: spusele lui au fost dovedite. Ceea ce urmează e numai treaba comanşilor. Noi am fost cei minţiţi.

— Mai am ceva. E drept că n-are legătură cu cele de pînă acum, în schimb, e de mare însemnătate pentru noi. De ce fratele meu roşu s-a abătut atît de mult spre miazăzi? De ce vrea să urce tocmai sus, pe înălţimile acestei pustietăţi?

— La început, gîndeam că tot mergem înainte, spre miazănoapte; dar am aflat că Winnetou a pornit cu cete mari către Rio Conchos şi că satele apaşilor au rămas fără pază. De aceea am cotit repede către miazăzi. Vom căra acasă la prăzi, cum nicicînd n-am cărat.

— Winnetou la Rio Conchos? Hm! Oare te poţi încrede în această ştire? De la cine o ai? Nu cumva de la cei doi indieni cu care v-aţi întîlnit ceva mai la miazănoapte?

— Da. Le-aţi zărit urmele?

— Le-am zărit. Ce fel de indieni erau aceia?

— Din neamul Topia, tată şi fiu.

— Se mai află aici, în tabără? Aş putea să vorbesc cu ei?

— Fratele meu e liber să facă tot ce pofteşte.

— Îmi îngădui să vorbesc şi eu cu cele două feţe palide pe care urmează să mi le predai?

— De ce nu?!

— Atunci am o singură rugăminte: dă-mi voie să fac un ocol în jurul taberei! Sîntem aici în ţară duşmană şi vreau să mă conving că s-au luat toate măsurile pentru siguranţa noastră, deci totul e în bună regulă.

Mare trebuie sa fi fost stima lui pentru Old Death, daca nu-l jignise rugamintea acestuia de a controla masurile de siguranta luate de comansi.Cei doi fruntasi ai comansilor care statusera toata vremea  lîngă şeful lor fără să scoată o vorbă, se ridicară acum şi, cu paşi rari, apăsaţi, plecară să organizeze consfătuirea. Ceilalţi războinici se risipiră pe la focurile lor. Fierarul Lange, fiul său Will şi negrul Sam fură invitaţi să se aşeze la unul din focuri. Li se oferi cîte o porţie de carne de cal. Pe mine Old Death mă luă de braţ şi mă conduse către focul în jurul căruia şedeau albii. Cum ne zări, ofiţerul se sculă în picioare pînă la doi paşi de noi şi întrebă în englezeşte, foarte indignat:

— Ce-a vrut să însemne examenul la care v-aţi permis să mă supuneţi adineauri, master?

Bătrînul îi rîse în nas şi răspunse:

— Asta o veţi afla mai tîrziu de la comanşi, nu e cazul să-mi bat eu gura. De altfel, printre dumneavoastră se află nişte hoţi de cai. De-aceea s-ar cuveni să nu-i vorbiţi lui Old Death pe un ton atît de arogant! Toţi comanşii sînt alături de noi şi împotriva voastră. Ajunge un semn cît de mic din partea mea şi sînteţi pierduţi!

Îi întoarse hotărît spatele, dar nu se urni din loc, pentru a-mi da şi mie ocazia să intru în vorbă. Gibson şi William Ohlert şedeau printre ceilalţi. Fiul bancherului arăta bolnav şi întregul său aspect era jalnic. Hainele îi erau zdrenţuite, părul vîlvoi. Obrajii îi căzuseră, ochii se adînciseră în orbite. S-ar fi zis că nu vede şi nu aude nimic din ceea ce se petrece în jur. Ţinea în mîini un creion şi o hîrtie de pe care nu-şi lua ochii. Deocamdată, nu-i dădui nici o atenţie. Era cu desăvîrşire absent. M-am adresat deci escrocului care îl răpise:

— Ei, ne-am găsit în cele din urmă, master Gibson? Să sperăm că de azi înainte vom rămîne mai mult timp împreună.

Individul pufni într-un rîs cinic şi răspunse:

— Cu cine vorbiţi, sir?

— Cu dumneavoastră, natural!

— Nu mi se pare chiar atît de natural. Singură privirea dumneavoastră mă face să ghicesc că vă adresaţi persoanei mele. Mi-aţi spus, dacă nu mă-nşel, Gibson?

— Exact.

— Numai că pe mine nu mă cheamă aşa.

— Oare n-aţi şters-o de frica mea atunci, la New Orleans?

— Cred, master, că vă cam umblă şoarecii sub pălărie! Pe mine nu mă cheamă Gibson!

— Ei