slujba marelui Napoleon care le dă în schimb arme, cai şi pături, ajutîndu-i în lupta cu apaşii. Feţele palide pe care le adăpostesc sînt şi ele de partea lui Napoleon.

— Vezi, tocmai asta-i minciuna cu care te-au îmbrobodit. Albii aceştia au trecut în Mexic ca să-l sprijine pe Juarez. Tovarăşii mei sînt martori. Ştii pe cine îl ocroteşte părintele alb de la Washington?

— Ştiu, pe Juarez.

— Mai ştii, desigur, că dincolo se recrutează pentru Juarez soldaţi, care sînt trimişi pe ascuns peste graniţă. Ei, în La Grange locuieşte un mexican pe nume Cortesio. Noi doi l-am vizitat deunăzi, iar însoţitorii noştri i-au fost chiar vecini şi prieteni. Omul acela ne-a spus-o pe şleau că face recrutări şi că în ajunul sosirii noastre cîţiva dintre albii care se află acum la tine intraseră în solda lui Juarez. În ce-i priveşte pe ceilalţi, nu sînt decît militari travestiţi care-i însoţesc pe recruţi. Iată, aşadar, că, minţit şi înşelat, ai ajuns să fumezi pipa păcii cu oamenii lui Juarez, tocmai tu, care îl duşmăneşti atîta!

Ochii căpeteniei scînteiau de mînie. Dădu să vorbească, dar Old Death îl opri:

— Ascultă mai întîi pînă la capăt! După cum am spus, aceste feţe palide sînt ostaşi de-ai lui Juarez. Alaltăseară ei au tras la hacienda lui señor Atanasio care ţine cu Napoleon. Acesta tocmai primise vizi ta unui bătrîn şi vestit conducător francez. Dac-ar fi aflat cine-i musafirul, albii l-ar fi ucis. De aceea, omul a fost nevoit să se prefacă bolnav şi să se vîre în pat. Slujitorii lui Cortesio i-au vopsit repede faţa ca să pară indian. Cînd feţele palide l-au văzut şi au întrebat cum îl cheamă, li s-a spus că e un şef al apaşilor, pe nume Inda-nişo.

Biberul alb ridică sprîncenele a mirare. Credea în povestea născocită de Old Death, dar mai stărui totuşi, din precauţie:

— Şi de ce Atanasio le-a spus tocmai acest nume?

— Pentru că apaşii sînt de partea lui Juarez şi astfel albii puteau fi convinşi că "bolnavul" cu pricina e un prieten. Se mai adăugă faptul că francezul era bătrîn şi cărunt, deci se potrivea cu vîrsta şi înfăţişarea lui Inda-nişo. Iată de ce i-au dat tocmai numele apaşului.

— Iuf! Acum înţeleg. Acest señor trebuie să fie tare deştept, dacă a găsit în mintea lui asemenea răspuns. Dar unde era francezul cînd au sosit războinicii mei? Că doar nu l-au văzut!

— Plecase între timp. Aşadar, faptul că Winnetou l-ar fi ascuns pe Omul bun la Atanasio nu e decît o poveste ticluită de nevoie. Iar albii au crezut-o. Pe urmă, întîlnindu-vă pe voi şi ştiind cu cine sînteţi, s-au dat şi ei drept prieteni ai francezilor.

— Te cred, dar îmi trebuie o dovadă sigură că oamenii aceştia sînt cu Juarez. Altfel n-am cum să-i judec. Doar au fumat din pipa noastră!

— Repet că am să-ţi dau şi dovada. Trebuie să ştii însă că, printre aceste feţe palide, se află doi inşi pe care vreau să-i iau prizonieri.

— De ce?

— Sînt duşmanii noştri. De multă vreme ne ostenim caii pe ur mele lor.

Era cel mai bun răspuns. Dacă Old Death s-ar fi apucat să depene toată istoria cu Gibson şi William Ohlert, n-ar fi obţinut nici pe de parte rezultatul la care îl conduseră aceste trei cuvinte: "Sînt duşmanii noştri".

Căpetenia declară imediat, fără ezitare:

— Dacă sînt duşmanii voştri, atunci, de îndată ce vom desface legămîntul, îi vom socoti şi noi drept duşmani. Am să ţi-i dau pe amîndoi.

— Bine! Trimite dar după conducătorul feţelor palide: am să vorbesc cu el şi vei înţelege numaidecît că e de partea lui Juarez.

Căpetenia făcu semn unui războinic şi-i dădu ordinul cuvenit. Acesta plecă în grabă, se opri în faţa unuia dintre albi şi-i transmise invitaţia. Albul — un bărbat înalt, bărbos, cu trăsături soldăţeşti — se apropie de noi.

— Ce doriţi? Întrebă el, măsurîndu-ne cu ochii întunecaţi, ostili.

Probabil că Gibson mă recunoscuse şi îl prevenise asupra primejdiei. Eram curios cum se va descurca Old Death. Bătrînul şiretul westman, îl privi amical şi vorbi cu cea mai aleasă politeţe:

— Señor, îngăduiţi-mi să vă salut din partea lui Cortesio din La Grange.

— Îl cunoaşteţi? Întrebă repede omul, fără a bănui că muşcă dintr-o nadă extrem de primejdioasă.

— Fireşte că-l cunosc, răspunse Old Death. Sîntem vechi prieteni. Din păcate, am sosit prea tîrziu ca să vă mai întîlnesc în casa lui, dar mi-a indicat direcţia în care vă pot găsi.

— Aşa? Înseamnă că sînteţi într-adevăr buni prieteni. Şi ce drum v-a indicat?

— Trecătoarea dintre Las Moras şi Rio Moral, apoi peste Baya şi Tabal spre Chihuahua. După cum văd, v-aţi abătut însă niţel de la această rută.

— Da, pentru că ne-am întîlnit cu prietenii comanşi.

— Prieteni? Cred, dimpotrivă, că e vorba de adversarii voştri! Omul se afla într-o serioasă dilemă; tuşea în sec, se lăsa ba pe un picior, ba pe altul şi încerca să-i facă semne discrete lui Old Death, care se prefăcea însă a nu le observa. Bătrînul westman reluă:

— Dumneavoastră sînteţi doar partizanii lui Juarez, în timp ce comanşii luptă de partea francezilor.

Acum, mexicanul deveni iarăşi stăpîn pe sine.

— Señor, răspunse el, vă înşelaţi. Şi noi luptăm alături de francezi.

— Şi-i însoţiţi pe voluntarii care vin din Statele Unite în Mexic?

— Da, însă pentru Napoleon.

— Aşa? Va să zică señor Cortesio lucrează pentru Napoleon?

— Fireşte. Pentru cine altul ar lucra?

— Eu cred că pentru Juarez.

— Nici gînd!

— Bine! Vă mulţumesc pentru lămuriri, señor! Vă puteţi întoarce la locul dumneavoastră.

Pe chipul omului zvîcni o undă de mînie. Să se lase tratat ca un subaltern de către un ins oarecare?

— Señor, exclamă el, cine v-a dat dreptul să-mi porunciţi?

— V-am ordonat să vă retrageţi, pentru că aici, la focul acesta, nu iau loc decît căpetenii şi persoane de vază.

— Eu sînt ofiţer!

— Al lui Juarez? Întrebă repede Old Death, sărind în picioare.

— Da, adică al lui Napoleon, cum am mai spus.

— Ei, v-a luat gura pe dinainte. Un ofiţer, mai ales cînd se află în asemenea împrejurări, ar trebui să-şi controleze mai bine vorbele. Am terminat. Puteţi pleca.

Ofiţerul ar fi voit să mai spună ceva,