de nişte arbori. Îl ascultarăm. Caii — obosiţi — se poticneau de pietrele din drum. Se făcu aproape noapte cînd, deodată, auzirăm un glas, un semnal, căruia şeful comanşilor îi răspunse cu mare bucurie. Ne oprirăm locului. Old Death plecă împreună cu şeful şi se întoarse numaidecît:

— În faţa noastră e tabăra comanşilor, ne informă el. Judecînd după urme, n-aş fi crezut să-i întîlnim atît de repede. Se vede că nu s-au încumetat mai departe fără ca, mai întîi, să facă o recunoaştere a terenului. De aceea s-au oprit aici şi, încă la amiază şi-au trimis iscoadele care, probabil, nu s-au întors nici pînă acum. Se întîmplă! Curînd vom zări focurile.

— Ştiam că într-o asemenea situaţie nu se aprind focuri de tabără, obiectai eu.

— Pesemne că terenul le-o permite. Bizuindu-se pe vigilenţa cercetaşilor aflaţi în acţiune, ei sînt siguri că nu se găseşte prin preajmă nici un duşman.

Pornirăm mai departe. De la capătul defileului observarăm într adevăr vreo zece focuri arzînd — ca de obicei în taberele indiene — cu flacără potolită. Tabăra se afla într-o vale închisă, circulară, ca o căldare. Nu exista nici pădure, nu se vedeau nici arbori izolaţi, înălţimile, atît cît puteam desluşi prin întuneric, urcau prăvălatice jur-împrejur. Probabil că această poziţie li se păruse indienilor mai avantajoasă şi mai sigură.

Comanşii cu care sosiserăm o luară drept spre tabără, în timp ce noi urmam să aşteptăm pînă vom fi chemaţi. Trecu cîtva timp pînă ce unul din războinici se întoarse, invitîndu-ne la căpetenia lor. Biberul alb şedea la focul din centrul taberei, flancat de doi bărbaţi, probabil războinici de frunte. Avea părul înspicat, lung şi adunat într-un coc cu trei pene de vultur. Purta mocasini, pantaloni din postav negru, vestă şi surtuc mai deschis la culoare. Alături odihnea o armă cu două ţevi; la brîu purta un pistol învechit. Căpetenia tocmai se aşezase la cină, dar, zărindu-ne, puse la o parte cuţitul şi halca de carne. Friptura de cal răspîndea un miros puternic. Prin preajmă se auzea mur mur de izvor. Nici nu descălecarăm bine, că se şi formă în jurul nostru un cerc larg de războinici, printre care se zăreau şi cîţiva albi. Caii noştri fură imediat duşi în altă parte. Cum Old Death nu protestă deloc, însemna că faptul nu prezintă nici un pericol. Căpetenia şi ceilalţi doi se ridicară în picioare venind în întîmpinarea lui Old Death. Îi strînseră mîna după obiceiul albilor, apoi Oyo-coltsa, adică Biberul alb, vorbi solemn şi amical:

— Fratele meu Old Death ne-a făcut o bucurie neaşteptată. Cine-ar fi bănuit să-l întîlnească tocmai aici? Fie deci binevenit ca prieten în lupta noastră contra cîinilor de apaşi.

Vorbise anume în jargonul acela amestecat, spre a se face înţeles şi de noi. Old Death îi răspunse tot în jargon:

— Înţeleptul Manitu îşi călăuzeşte copiii, roşii sau albi, pe drumuri minunate. Fericit acela care întîlneşte prieteni în cuvîntul cărora poate avea încredere. Oare Biberul alb va binevoi să fumeze pipa păcii şi cu însoţitorii mei?

— Prietenii tăi sînt şi prietenii mei; oamenii pe care îi iubeşti se vor bucura şi de dragostea inimii mele. Să se aşeze lîngă mine şi să soarbă pacea din calumetul meu, căpetenia comanşilor.

Old Death luă loc. Noi îi urmarăm exemplul. Numai negrul se trase mai la o parte şi se aşeză în iarbă. Indienii stăteau jur-împrejur, muţi, nemişcaţi ca statuile. În ce-i priveşte pe albi, îmi era imposibil să le disting trăsăturile. Focul lumina prea slab.

Oyo-coltsa îşi desprinse calumetul de la gît, îl umplu cu tutun din punga atîrnată la brîu şi-l aprinse. Se repetă aproape identic ceremonia la care participasem în tabăra fiului său. Abia acum puteam fi siguri că nu trebuia să ne mai temem de vrăjmăşia comanşilor. Încă înainte de a pătrunde noi în tabără, şeful celor cincizeci de războinici îl informase pe Biberul alb în ce ne priveşte. Acum, căpetenia îl pofti pe Old Death să-i relateze personal cele petrecute. Bătrînul westman zugrăvi întîmplarea în aşa fel, încît să nu provoace bănuieli nici împotriva noastră, nici împotriva lui señor Atanasio.

Biberul alb îşi adună cîtva timp gîndurile, apoi rosti:

— Fratele meu e vrednic de crezare. Din cele istorisite de el, văd că nu umblă cu şiretlicuri. Dar şi cealaltă faţă palidă trebuie crezută, • pentru că mă întreb de ce i-ar minţi pe războinicii comanşi, de vreme ce minciuna l-ar duce la moarte. Albul acela se mai găseşte aici, printre noi. Dacă ne-ar fi minţit, desigur că ar fi căutat s-o şteargă cît mai repede. Va să zică, nu-mi rămîne decît să cred că unul din voi s-a înşelat.

Judecase foarte logic din punctul său de vedere. Old Death tre buia să fie atent. Nu era exclus ca Biberul alb să mai trimită o ceată de războinici şi să-l atace pe haciendero în timpul nopţii! Cel mai bine ar fi fost să i se dea presupusei erori o explicaţie plauzibilă. Aşa gîndea şi bătrînul westman. De aceea răspunse:

— Trebuie să fi fost o neînţelegere la mijloc. Eu, însă, în orice caz, nu m-am înşelat. Greşeala e de cealaltă parte. Fratele meu roşu ştie doar că nu s-a găsit încă omul care să-l înşele pe Old Death!

— Atunci lămureşte-mă cum s-au petrecut lucrurile!

— Mai întîi trebuie să-ţi spun că însăşi căpetenia comanşilor, a fost dusă de nas.

— De cine? Se interesă Biberul alb, devenind deodată foarte serios.

— Bănuiesc că a fost minţit de toţi albii aceştia pe care îi adă posteşte în tabără.

— Eu nu-mi plec urechea la o simplă bănuială. Vreau dovezi! Oa menii care mă mint după ce au fumat cu mine pipa păcii trebuie să piară!

— Aşadar, pe lîngă că le-ai întins o mînă prietenească, ai fumat cu ei şi pipa păcii? Să fi fost eu de faţă, te-aş fi prevenit. Uite, am să-ţi dau dovada pe care mi-o ceri. Spune-mi, al cui prieten te socoti? Nu cumva ăl preşedintelui Juarez?

Indianul răspunse cu dezgust:

— Juarez e un roşu care şi-a părăsit neamul şi datina. Stă în case de zid şi trăieşte ca şi feţele palide. Eu îl dispreţuiesc. Războinicii comanşi şi-au pus vitejia în