la căderea nopţii o bună parte de drum. Chiar şi pe înserate încă se mai puteau distinge amprentele copitelor. Apoi nu mai deosebirăm nimic. Eram gata să ne oprim. Dar calul meu, umflîndu-şi nările, necheza mereu şi ne îndemna înainte. Simţise, probabil, apă. Îi făcui hatîrul şi, peste cîteva minute, poposirăm într adevăr pe malul unui rîii.

După atîta drum şi osteneală sub dogoarea soarelui, apa era un dar nepreţuit pentru oameni şi cai. Ne aleserăm apoi un loc de po pas. Comanşii rînduiră santinele şi caii, puşi sub pază bună, se apucară de păscut. Noi, albii, ne gruparăm laolaltă. Old Death se cufundă în tot soiul de calcule, încercînd să stabilească denumirea rîului la care ajunsesem în chip neprevăzut. Pînă la urmă, trase concluzia că ar fi rîul Morelos care se varsă lîngă fortul Duncan în Rio Grande.

Dimineaţa, cercetările ne arătară că ne aflăm lîngă un curs de apă frumos, pitoresc, pe care, nu departe de noi, comanşii îl traversaseră înot. Îl trecurăm şi noi, continuîndu-ne apoi drumul pe ur mele comanşilor. Către amiază, aceştia îşi schimbară direcţia către vest, spre nişte munţi pleşuvi. Old Death avea o mină îngîndurată. Întrebîndu-l ce are, bătrînul westman mărturisi:

— Nu-mi place istoria asta. Nu înţeleg cum de s-a vîrît Biberul alb tocmai aici. Ştiţi cum se cheamă ispititorul ţinut din faţa noastră?

— Da, Bolson de Mapimi.

— Şi cunoaşteţi acest deşert?

— Nu.

— Mapimi, domnule, e un adevărat muşuroi de triburi sălbatice, renumite încă din timpuri vechi pentru jafurile pe care le săvîrşeau în regiunile megieşe. Dar să nu credeţi că e vorba de un pămînt fertil care ar favoriza existenţa atîtor oameni. S-a făcut de mult constata rea că ţinuturile sterpe constituie puncte de pornire ale migraţiunii popoarelor. De triburile acestea, care locuiesc sus pe platou, prin văgăuni ca şi în văile din jur, nu te poţi apropia. Ştiu precis că acolo s-au stabilit şi numeroase hoarde de apaşi. Dacă intenţia comanşilor e să-i atace, atunci le plîng de milă, nu apaşilor, ci comanşilor. Apaşii cutreieră regiunea dintre Rio del Norte şi Rio Pecos şi controlează întregul ţinut din nord-vest pînă dincolo de Gila. Prin urmare, comanşii pot cădea într-o capcană din care să n-aibă şanse de scăpare.

— Vai! Atunci cădem şi noi!

— Da, numai că nu prea văd de ce ne-am teme. Noi nu le-am făcut nici un rău apaşilor. S-ar cuveni, deci, să ne trateze fără duşmănie. La nevoie, totemul dumneavoastră îşi va face efectul.

— N-ar trebui să-i prevenim pe comanşi?

— Dacă vreţi să încercaţi, poftim! Zi-i prostului că-i prost, că tot nu te crede. Adineauri i-am mărturisit şefului părerea mea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a răstit la mine. Cică el trebuie să meargă pe urmele Biberului alb, iar noi, dacă nu ne convine, n-avem decît s-o apucăm în altă parte!

— Urît din partea lui!

— Într-adevăr, comanşii nu frecventează cursuri de bună-cuviinţă şi de conversaţie. Dar să vedem ce ne mai aşteaptă. M-aş mira dacă acolo sus nu se cloceşte ceva împotriva noastră. Graniţa, mă rog, am trecut-o. Faptul s-a consumat. Însă dacă şi cum ne vom întoarce, astea sînt lucruri scrise într-o carte pe care n-am citit-o încă...

 

Capitolul X

P

RIN MAPIMI

 

Fusesem convins că voi pune mîna pe Gibson încă în Statele Unite. Şi iată că eram nevoit să-l urmăresc tocmai în Mexic şi încă în cea mai primejdioasă dintre regiuni. Drumul ce m-ar fi dus la Chihuahua atinge nordul acelei pustietăţi numită Mapimi şi trece îndeosebi prin cîmp deschis. Dar acum trebuie să ne îndreptăm spre sud, unde se anunţau primejdii extrem de serioase. Gîndurilor sumbre li se adăugau oboseala trupului de care nici comanşii nu mai erau cruţaţi, încă de la Hacienda del Caballero o ţinuserăm mereu într-un ritm cît se poate de intens. Comanşii îşi epuizaseră rezervele de pastramă, în timp ce noi mai dispuneam de foarte puţine provizii din cele oferite nouă de haciendero. Terenul urca mereu în pantă. Atinseserăm şi munţii pe care îi observasem de departe la amiază: nişte coloşi de piatră, fără pic de vegetaţie. Trecurăm printre munţi, păstrînd mereu direcţia sud. Între povîrnişurile abrupte soarele dogorea şi mai tare decît pe cîmp. Caii înaintau din ce în ce mai greu. De altfel, după cum arătau urmele şi grosul trupei comanşilor călărise pe aici foarte încet. Deasupra noastră se roteau vulturii, însoţindu-ne ore întregi, de parc-ar fi aşteptat să cădem istoviţi şi să le oferim un ospăţ regal.

Deodată, pe cînd coteam după o stîncă, orizontul se întunecă spre miazăzi. Acolo parcă se înălţau nişte munţi împăduriţi şi caii, ca şi cum ar fi simţit apropierea, grăbiră pasul. Old Death se însenină la faţă şi vorbi:

— În sfîrşit încep să-mi dau seama încotro ne îndreptăm! Cred că am ajuns în preajma lui Rio Sabinas care coboară din Mapimi. Dacă Biberul alb şi comanşii lui s-au hotărît să meargă în susul rîului, înseamnă că mizeria s-a sfîrşit. Chiar şi în ţinutul acesta nenorocit nu se poate ca, pe lîngă un curs de apă, să nu crească iarbă şi să nu fie pădure, poate chiar vînat. Hai să dăm pinteni calului. Cu cît vor face eforturi mai mari, cu atît mai repede se vor odihni.

Urmele se îndreptau acum spre răsărit. Ajunserăm într-un defileu lung şi îngust, care, lărgindu-se treptat, ne oferi din ce în ce mai clar priveliştea unei văi înverzite, străbătută de un firicel de apă. Ne repezirăm în goana mare pînă la pîrîu şi descălecarăm. La rîndul lor, comanşii — chiar dac-ar fi preferat să mai rabde de sete — tre buiră să facă pe voia cailor. Dar nici nu se adăpară încă bine ultimii cai, că şi pornirăm mai departe. Ceva mai încolo, pîrîul se vărsa într-o apă mai mărişoară. Ne continuarăm drumul pe mal în sus, trecînd printr-o văgăună cu pereţi aproape verticali şi năpădiţi din loc în loc de buruieni. Apoi ajunserăm sub coasta unor dealuri verzi, a căror umbră ne odihni cît de cît ochii orbiţi de soare. Între timp începu să se întunece. Trebuia să ne gîndim la popas. Şeful comanşilor stărui să mai mergem o bucată pînă vom da