Cînd slujitorii aduseră caii noştri, señor Atanasio clătină din cap şi rosti către Old Death:

— Aceştia nu sînt cai potriviţi, señor. Ştiţi ce înseamnă, nu-i aşa, un cal bun. Domnul Lange şi fiul său, ca şi negrul, de altfel, nu mă privesc. Dar dumneavoastră îmi sînteţi vechi prieten. Şi văzînd cît îl îndrăgiţi pe acest tînăr señor, mărturisesc că mi-a devenit şi mie sim patic. Veţi primi amîndoi nişte cai mai cumsecade. Întîmpinarăm cu satisfacţie oferta mexicanului. La porunca lui, slujitorii prinseră doi cai, pe jumătate sălbatici, cu care îi înlocuirăm pe-ai noştri. Apoi ne luarăm rămas-bun de la gazde şi plecarăm în tovărăşia comanşilor.

Soarele încă nu se ridicase deasupra orizontului că şi trecurăm peste Elm-Creek şi ne continuarăm galopul spre vest. Noi, cinci la număr, călăream în faţă, împreună cu şeful comanşilor; trupa venea în urmă. Mă simţeam mereu în nesiguranţă; îmi era de parcă din clipă în clipă m-aş fi putut pomeni cu o suliţă sau cu o săgeată în spate. Aceşti indieni, pe caii lor mărunţi, slabi, zbîrliţi şi totuşi atît de rezistenţi, aceşti indieni, zic, cu armele, vopselele şi întreg felul lor de a se purta, nu aveau darul să-mi inspire prea multă încredere. Dar împărtăşindu-i lui Old Death îndoielile mele, acesta mă linişti. Încă nu venise pînă atunci vorba nici de momentul, nici de locul unde urma să ne întîlnim cu grosul trupelor. Abia acum aflarăm că acestea nu se opriseră ca să aştepte întoarcerea detaşamentului. Şeful de lîngă noi primise, de fapt, ordin să pună mîna pe Omul bun şi să-l trimită în spatele comanşilor sub paza a zece războinici. Acolo, prizonierul vavea să fie ucis la stîlpul torturii. Ceilalţi patruzeci de oameni din detaşament trebuiau să se îndrepte în mare grabă spre Rio Grande şi să ajungă din urmă grosul trupei. Biberul alb, aflînd de la Gibson că Winnetou traversase rîul şi bănuind că acesta va da alarma printre apaşi, socotise necesar să se deplaseze cu toată viteza ca să-i surprindă pe duşmani înainte de a-şi fi luat măsurile de apărare. Pentru noi ţelul principal era să ajungem în tabăra comanşilor şi să-l găsim pe Gibson.

După vreo două ore sosirăm în punctul unde detaşamentul celor cincizeci de războinici se despărţise de grosul trupei. În direcţia sud, la Rio Grande, se afla trecătoarea Eagle cu fortul Duncan pe care comanşii trebuiau să-l evite. După alte două ore dădurăm în sfîrşit peste ceva iarbă săracă; deşertul Nueces rămase îndărătul nostru. Urmele după care ne orientam mergeau în linie dreaptă, fără nici o încrucişare cu alte urme. Aceasta însemna că trupa comanşilor trecuse neobservată de nimeni. Pămîntul se colora treptat într-un verde intens şi, în fine, zărirăm la apus pădurea. Ajunsesem deci în apropierea lui Rio Grande del Norte.

— Iuf! Făcu uşurat conducătorul comanşilor. Nu ne-am întîlnit cu nici o faţă palidă; prin urmare, putem să trecem numaidecît apa. Cîinii de apaşi se vor pomeni în curînd cu noi şi vor urla de spaimă.

Călărirăm cîtva timp la pas pe sub platani şi ulmi, pe sub frasini şi arbori de cauciuc, pînă atinserăm malul rîului. Biberul alb era un comandant şi călăuză pricepută. Urmele, deşi străbătuserăm cîteva mile, duceau exact pînă în dreptul unui vad. Acolo albia lui Rio Grande era foarte largă, apa, în schimb, săracă. Din loc în loc se iveau bancuri de nisip moale, afînat, în care uşor te puteai împotmoli. Semnele arătau că aici, pe mal, poposiseră comanşii în cursul nopţii. Era de presupus că au pornit, ca şi noi, devreme, dar fără să se poată deplasa cu aceeaşi viteză, dat fiind că intraseră pe un teritoriu cu treierat de patrulele apaşilor. Această împrejurare impunea măsuri de precauţie care, la rîndul lor, încetineau deplasarea. Se vedea că şi trecerea rîului o realizaseră cu foarte multă prudenţă. Numeroase urme de paşi arătau că o seamă de războinici descălecaseră pentru a cerceta înşelătoarele bancuri de nisip. Locurile de aceea fuseseră mar cate cu crengi înfipte în fundul albiei. Pentru noi era mai lesne să trecem dincolo; n-aveam decît să ne luăm după semnele lor. Bancurile de nisip despicau apa în mai multe şuvoaie pe care caii noştri le trecură înot. Dincolo, traversarăm o fîşie îngustă de teren bogat în arbori şi mărăciniş, după care dădurăm de iarbă şi, în sfîrşit, iarăşi de nisip. Ne aflam în ţinutul dintre Rio Grande şi Bolsón de Mapimi, unde indienii făceau dese incursiuni. Era o întindere largă, nisipoasă, punctată pe alocuri de nişte oaze de cactuşi. O urmă clară străbătea şesul în direcţia vest cu o vagă deviere spre sud. Dar mă înşelasem serios crezînd că vom ajunge pînă-n seară la tabăra comanşilor. Nisipul răscolit de copitele cailor şi aruncat departe îndărăt dovedea că trupa comanşilor călărise în galop forţat. Către prînz depăşirăm un lanţ de dealuri joase, după care ne aştepta iar aceeaşi monotonie netedă, fără viaţă.

Nu puteam să nu admir rezistenţa cailor indieni. Deşi trecuse mult de amiază, totuşi animalele nu dădeau nici un semn de oboseală. Caii celor doi Lange şi al negrului călcau mai anevoie. Al meu, însă şi al lui Old Death ne demonstrau că făcusem un schimb excelent.

La primul scăpătat al soarelui, desluşirăm, spre mirarea noastră, că urmele coteau brusc în altă direcţie. Cu un sfert de ceas mai înainte, tăiaserăm drumul dintre San Fernando şi Baya; acum însă urma o lua spre sud-vest. De ce? Căutam motivul. Old Death ne lămuri şi de astă dată. Semnele arătau că aici comanşii făcuseră o haltă. Într-un anume punct, urmele a doi călăreţi, venind dinspre nord, se întîlneau cu cele ale indienilor. Old Death descăleca, le cercetă cu atenţie şi zise:

— Aici doi călăreţi, desigur, tot indieni, le-au ieşit în drum comanşilor. Se vede că le-au adus o veste care i-a silit pe războinicii Biberului alb să-şi schimbe direcţia. Nu ne rămîne decît să ne-o schimbăm şi noi.

Conducătorul comanşilor descăleca la rîndul lui şi, examinînd urmele, confirmă părerea lui Old Death. O luarăm, aşadar, spre sud. Călărirăm întruna cît mai desluşeam urmele: eram decişi să mai străbatem pînă