Old Death. Într-adevăr nu se atinseră de nici un lucru şi părăsiră casa, fără măcar să fie somaţi. Scările erau lăsate şi poarta deschisă. Cîţiva peoni înarmaţi rămaseră de gardă pe platformă. În ciuda comportării prieteneşti a comanşilor, vigilenţa nu era de prisos.

Noi, ceilalţi, coborîrăm în urma lor, iar slujitorii vaqueros primiră ordin să prindă o vită. Caii comanşilor aşteptau în faţa casei, dincolo de zid. Erau păziţi de trei războinici. O santinelă a pieilor-roşii veghea în spatele casei. Toţi oamenii aceştia fură numaidecît rechemaţi din posturi. Printre ei se afla şi comanşul pe care-l ademenisem pînă din colo, pe malul opus. Veşmintele lui, foarte sumare, erau încă ude. Întors la postul său, nu avusese încă prilejul să raporteze cele întîmplate. Acum se apropie de şef şi-i vorbi, avînd grijă ca noi, albii, să nu auzim nimic. Părea să-şi fi încheiat raportul, cînd dădu cu ochii de mine. Vopsit cum era, nu observai vreo schimbare pe faţa lui, dar văzui că gesticulează furios. Arăta spre mine şi-i striga superiorului său nişte vorbe neînţelese. Şeful mă privi cu ochi injectaţi şi veni mai aproape:

— Albul acesta tînăr a trecut adineauri prin apă. L-a doborît el oare pe războinicul meu?

Old Death interveni imediat, interesîndu-se ce anume vrea să spună indianul. Acesta îi relată cele petrecute, la care bătrînul westman se porni pe un rîs grozav.

— Războinicii roşii par să nu se descurce prea bine cînd e vorba de chipurile albilor. Mă întreb chiar dacă omul pe care l-a văzut fiul comanşilor a fost într-adevăr un alb.

— A fost un alb, răspunse hotărît santinela. Chiar ăsta de aici! L am văzut cînd înota pe spate. Era îmbrăcat în hainele astea albe.

— Aşa! Va să zică a înotat cu hainele pe el? Văd că ale tale sînt ude leoarcă. Înseamnă că şi ale lui ar trebui să fie la fel. N-ai decît să le pipăi şi ai să vezi că sînt uscate.

— S-a strecurat în casă şi a îmbrăcat altele.

— Şi pe unde naiba să fi intrat? Nu stăteau oare străjile voastre la poartă? Nimeni nu poate urca sau coborî din casă fără scară. Or, acolo pîndea toată ceata voastră de războinici. Şi atunci, cum ar fi reuşit tînărul meu tovarăş să se plimbe pe afară?

Trebuiră să recunoască şi ei justeţea raţionamentului, iar paznicul păcălit se resemna şi el în cele din urmă. Ultima umbră de îndoială o risipi haciendero, afirmînd că de cîtva timp bîntuie prin împrejurimi o bandă de hoţi de cai şi că, desigur, omul cu pricina face parte din această bandă. Misterios rămînea doar faptul că nu există nici o urmă care să indice pe unde dispăruse individul.

Pentru a dezlega enigma, şeful, împreună cu santinela în cauză şi cu alţi războinici, porni călare prin vad şi apoi către locul unde se petrecuse tărăşenia. Noroc că se înserase şi o cercetare atentă nu mai era posibilă. Vicleanul de Old Death mă pofti la plimbare de-a lungul malului. Cu ochii ţintă la călăreţii de pe malul opus, prefăcîndu-ne că nu avem alt scop decît să-i urmărim cu privirea, ne depărtarăm agale şi ne oprirăm lîngă petunii. Acolo, bătrînul westman vorbi încetişor, ca să nu-l audă decît omul din barcă:

— Aici e Old Death şi tînăra faţă palidă care l-a adus încoace pe Inda-nişo. Oare cinstita căpetenie a apaşilor îmi recunoaşte glasul?

— Da, se auzi răspunsul abia şoptit.

— Comanşii cred, în sfîrşit, că Omul bun nu se află aici. Ei vor pleca în zori. Va putea fratele meu să mai rămînă atîta vreme în barcă?

— Apaşul va răbda. Răcoarea apei îl înviorează, frigurile i-au trecut. Dar aş vrea să ştiu cît mai rămîne aici Old Death cu tovarăşii lui.

— Plecăm mîine, o dată cu comanşii.

— Iuf! De ce se însoţeşte prietenul meu alb cu duşmanii noştri?

— Căutăm nişte oameni care se află acum la ei.

— Dar pe războinicii apaşilor nu-i veţi vedea?

— S-ar putea să-i întîlnim, fireşte.

— Atunci, îngăduiţi-mi să-i dau ceva tînărului războinic care şi-a primejduit viaţa pentru mine. E vorba de un totem pe care, arătîndu-l, va fi totdeauna binevenit în mijlocul apaşilor. Old Death e un om iscusit şi încercat; cîinii de comanşi nu-l vor prinde dacă, după lăsarea nopţii, îmi va aduce o bucată de piele albă şi un cuţit; iar în zori poate să vină iarăşi ca să-i dau totemul pe care-l voi pregăti.

— Îţi voi aduce pielea şi cuţitul. Mai doreşti ceva?

— Nu. Apaşul e mulţumit. Fie ca bunul Manitu să vegheze pururea căile lui Old Death şi ale tînărului prieten alb!

Ne înapoiarăm. Nimeni nu observase absenţa noastră de un minut. Bătrînul westman îmi lămuri gestul apaşului:

— Se întîmplă foarte rar ca un alb să capete un totem de la o căpetenie indiană. Aveţi baftă, sir. "Manuscrisul" acesta al lui Inda-nişo poate să vă fie de mare folos.

— Vreţi, într-adevăr, să-i procuraţi pielea şi cuţitul? Dacă vă prind comanşii, v-aţi ars şi dumneavoastră şi apaşul! S-a zis cu amîndoi.

— Aş! Mă credeţi un şcolar neisprăvit? Ştiu eu ce se poate şi ce nu. Conducătorul comanşilor se întoarse fără nici o ispravă. Urma nu mai putea fi recunoscută.

Seara trecu fără alte întîmplări, noaptea la fel. În zori mă trezi Old Death. Îmi dădu un pătrăţel de piele tăbăcită, albă. O întorsei pe ambele feţe şi nu descoperii decît pe partea netedă nişte crestături subţiri, ce-mi păreau fără însemnătate.

— Acesta-i totemul? Întrebai. Nu văd nimic extraordinar.

— Nici nu-i nevoie să vedeţi. Arătaţi-l primului apaş care vă iese în drum şi vă veţi lămuri. Aveţi în mînă o comoară. Mesajul de pe totem e deocamdată invizibil, deoarece Omul bun nu a avut vopsele la dispoziţie. Dar orice apaş poate colora crestăturile şi atunci iese la iveală desenul cu tot tîlcul lui. Vă conjur, însă, nu-l lăsaţi cumva pe mîna vreunui comanş! Vă veţi demasca numaidecît ca prieten al apaşilor. Şi acum, haide, îmbrăcaţi-vă şi coborîţi. Peste puţin comanşii vor fi gata de plecare.

Indienii tocmai îşi ameţeau stomacul cu rămăşiţele fripturii din ajun. Apoi îşi duseră caii la adăpat, din fericire hăt dincolo de ascunzătoarea apaşului. Apăru şi haciendero cu cele