trunchiului său masiv. Astfel aşteptam ivirea indianului care, fără îndoială, grăbea pe urmele mele. Iată-l că soseşte, cu sufletul la gură şiroind de apă — ca şi mine, de alfel — gîfîind şi cu ochii aţintiţi asupra urmelor. Trece în dreptul meu, cu privirea în pămînt, iar eu — în vîrful picioarelor — după el. Respiraţia grea îl împiedică să-mi audă paşii. Îmi trebuiră cîteva salturi ca să-l ajung. Mă năpustii asupra lui şi-l doborîi. Apoi, îngenunchind lîngă el, îl apucai de beregată. Doi pumni în cap — şi omul se linişti.

Nu departe se afla un platan frînt, culcat în direcţia rîului; apa trecea la vreo doi coţi sub crengile lui veştede. Copacul acesta îmi oferea o cale minunată ca să ajung iarăşi la rîu, fără a lăsa nici o urmă. Mă săltai pe trunchiul lui, alergai aşa o bucată şi sării apoi în apă. Drept în faţă, pe celălalt mal, străluceau petuniile. Înotai într-acolo, dezlegai barca şi vîslii spre locul unde aştepta Pedro cu apaşul rănit. Prinsei iarăşi barca de o rădăcină şi sării pe mal. Trebuia să ne grăbim, să terminăm toată operaţia pînă comanşul îşi va fi venit în fire. Îl culcarăm pe Inda-nişo în barcă, după ce-i încropirăm un aşternut bunicel din pături şi din propriile-i veşminte.

Peonul se întoarse numaidecît la zid. Eu mînai barca pînă sub petunii, o legai bine şi apoi, înot, făcui cale întoarsă. Pe cînd îmi storceam hainele de apă şi le îmbrăcam din nou, tot scrutam cu privirea malul opus. Mă interesa dacă indianul îşi revenise şi dacă nu cumva observase apariţia noastră. Dar, nimic. Omul nu era nicăieri de văzut.

Intrarăm în casă prin uşa secretă. Totul nu durase decît un sfert de oră. Señora îmi oferi alte haine, uscate şi astfel puteam să-i rîd în nas oricărui comanş care ar fi îndrăznit să afirme că eu, inocentul, am fost pe afară, sau, mai ales, că am făcut o partidă de înot.

Femeile se tolăniră în hamacurile lor, iar noi urcarăm iarăşi pe platformă, fără să uităm, bineînţeles, puştile.

Sus, tratativele mai continuau. Old Death susţinea punctul de vedere că percheziţionarea casei ar fi o insultă grea pentru el şi pentru haciendero. După ce-l informai repede că apaşul e pus în siguranţă, bătrînul westman catadicsi să cedeze încet-încet şi, pînă la urmă, de clară că va permite unui număr de cinci comanşi să se convingă cu ochii lor că Inda-nişo nu se află în casă.

— De ce numai cinci? Întrebă şeful. Nu sîntem egali cu toţii? Lucrăm toţi laolaltă. Old Death poate avea încredere în noi. N-o să ne atingem de nimic, nici de cel mai mărunt lucru.

— Bine! Să vedeţi şi voi cît de largi sîntem la inimă. Puteţi intra toţi: toată lumea să se convingă de adevăr. Dar vă cer, la rîndul meu, să depuneţi armele şi să ne daţi dreptul de a reţine şi pedepsi pe cei care s-ar atinge de vreo persoană sau de vreun obiect fără permisiunea noastră.

Comanşii se sfătuiră între ei şi, în cele din urmă, căzură de acord. Îşi lepădară arcurile, tolbele, cuţitele şi urcară apoi în şir, unul după altul. Încă înainte de a mă fi depărtat cu Pedro, slujitorii vaqueros, înarmaţi şi călare pe cai buni, se postaseră afară, în cîmp, cu privirile aţintite în sus, spre noi. Aşteptau semnalul stăpînului şi deocamdată se ţineau liniştiţi.

Din cei paisprezece cîţi eram, numai haciendero şi Old Death ur mau să-i conducă pe comanşi prin încăperile casei. Doi oameni rămaseră pe platformă, iar două grupuri de cîte cinci păzeau înăuntru, cu armele în mîini, ambele coridoare, pentru a preîntîmpina orice excese din partea pieilor-roşii. Eu mă aflam pe coridorul de jos, în faţa odăii unde zăcuse apaşul. Comanşii se duseră de-a dreptul acolo. Old Death deschise uşa. Se citea pe chipurile indienilor cît de convinşi erau că-l vor găsi pe Inda-nişo. Dar în locul lui dădură de cele două femei culcate în hamacuri şi citind.

— Iuf! Exclamă conducătorul. Aici sînt femei!

— Întocmai! Rîse Old Death. Dac-ar fi după minciunile cu care v-a îmbrobodit faţa aceea palidă, ar trebui să-l găsiţi aici pe apaş. Poftiţi, căutaţi-l! Intraţi!

Privirea comanşului făcu ocolul camerei. Apoi omul răspunse:

— Un războinic nu intră în wigwamul femeilor. Aici nu e nici un apaş. Ochiul meu l-ar zări.

— Atunci căutaţi în celelalte odăi!

Dură mai bine de o oră pînă ce indienii terminară percheziţia. Văzînd că nu găsesc pe nimeni, o luară iar de la început. Femeile izbutiră să părăsească odaia, iar comanşii cotrobăiră peste tot cu cea mai mare atenţie. Se ridicară chiar cuverturile şi saltelele, deşi acestea erau întinse de-a dreptul pe podea. Cercetară şi duşumeaua, dacă n-are cumva vreo deschizătură. În fine, se convinseră că apaşul nu se află în estanzia. Cînd şeful se dădu bătut, Old Death îl mustră:

— Eu v-am spus adevărul şi nu m-aţi crezut. Aţi avut mai multă încredere într-un mincinos decît în mine, care sînt prieten cu comanşii. Să ştiţi că la prima ocazie am să mă plîng căpeteniei voastre, Biberul alb.

— Dacă fratele meu alb vrea să-l vadă, poftească împreună cu noi.

— Nu pot. Calul mi-e obosit. Ar fi să plec abia mîine dimineaţă. Or, războinicii comanşilor vor trebui să plece încă astăzi de-aici.

— Ba rămînem. Soarele dă în asfinţit şi nu ne convine să călărim noaptea. Vom porni în zori; atunci fratele meu poate să ne însoţească.

— Bine! Dar nu plec singur. Mai am patru tovarăşi.

— Vor fi şi ei bineveniţi la Biberul alb. Fraţii mei ne vor îngădui să petrecem noaptea în preajma casei.

— N-am nimic împotrivă, răspunse mexicanul. V-am mai spus că sînt prieten cu toţi oamenii roşii care vin la mine cu gînduri paşnice. Şi, drept dovadă, vă dăruiesc şi o vită ca s-o tăiaţi. Puteţi să aprindeţi focul şi să puneţi carnea la fript.

Această promisiune făcu o deosebită impresie asupra comanşilor. Acum erau pe deplin convinşi că ne făcuseră o nedreptate. De aceea se purtau cît se poate de frumos. Desigur că, în bună măsură, trebuie să fi contribuit la această schimbare de atitudine şi prestigiul de care se bucura printre ei