— Să-l scoatem afară, propusei eu.

— Afară? Rîse bătrînul. Sînteţi într-o ureche, sir? Cum să-l scoatem?

— Aţi uitat cele două uşi secrete? Sînt în spate, pe cînd comanşii stau în faţa casei şi nu pot observa nimic. Îl duc eu afară, în tufărişul de pe mal; să rămînă acolo pînă se depărtează primejdia.

— Ştiţi că nu-i rea ideea! Admise Old Death. Nici nu m-am gîndit la uşile din dos. Dar ce ne facem dacă au postat afară o santinelă?

— Asta nu cred. Numărul lor nu trece cu mult peste cincizeci. Din tre aceştia, unii au trebuit să rămînă lîngă cai, dincolo de zid. Greu de presupus ca să fi rînduit oameni şi în spatele casei.

— Bine, hai să încercăm, sir. Preluaţi sarcina, împreună cu unul din peoni. Noi vom avea grijă ca indienii să nu vă observe cînd coborîţi şi să nu sesizeze lipsa dumneavoastră. S-ar putea ca şi doamnele să vă ajute; după ce ieşiţi pe uşă, să împingă la loc dulăpiorul.

— Mai am o propunere: ce-ar fi să le instalăm pe doamne în odaia rănitului? Comanşii vor crede că acolo stau într-adevăr femeile şi că nu e vorba de nici un indian.

— Foarte just! Observă señor Atanasio. E nevoie numai de nişte cuverturi şi de hamacurile din odăile soţiei şi nepoatei mele. Cîrlige se află peste tot. Doamnele să se culce, iar dumneavoastră căutaţi o ascunzătoare pentru apaş; cel mai bine ar fi să-l duceţi niţel mai la vale de locul unde v-aţi îmbăiat adineauri. O mulţime de petunii în floare atîrnă acolo pînă deasupra apei; acolo veţi găsi şi barca noastră. Culcaţi-l pe apaş în barcă şi n-o să-l descopere nimeni. Luaţi-l şi pe Pedro cu dumneavoastră. Pînă vă întoarceţi, îl ţinem pe comanş aici; apoi îl lăsăm să intre în casă. Împreună cu peonul căruia îi zicea Pedro, coborîi scara pînă jos, unde femeile aşteptau îngrijorate desfăşurarea evenimentelor. Aflînd care-i situaţia, se arătară gata să ne ajute. Aduseră chiar ele cuverturile şi hamacurile. Apoi îl înfăşurară pe apaş într-o pătură. La vestea că e căutat de comanşi, Omul bun rosti anevoie:

— Inda-nişo a văzut multe ierni şi zilele lui sînt numărate. De ce bunele feţe palide să-şi pună în joc viaţa din pricina lui? Mai bine să-l ucidă şi să-l predea comanşilor. Ascultaţi-i rugămintea!

Refuzai ideea, clătinînd doar energic din cap. Apoi îl scosei în coridor. Dădui la o parte dulăpiorul, ieşii cu rănitul şi-l dusei fără nici o greutate pînă dincolo de zid.

Pînă atunci nimeni nu ne observase. Arbuştii ne serviseră de camuflaj, însă mai departe, către rîu, se întindea o fîşie de teren ne acoperit, pe care trebuia s-o tăiem de-a latul. Prudent, mă uitai de după rămuriş dacă nu se află nimeni prin apropiere. Spre marea mea dezamăgire, zării un comanş care şedea ghemuit lîngă suliţa, tolba şi arcul lui. Supraveghea zidul din spatele casei. Această împrejurare părea să ne dea peste cap întregul plan.

— Trebuie să ne întoarcem, señor, zise peonul după ce i-l arătasem pe indian. Am putea, ce-i drept, să-l omoram, dar ne-am atrage răzbunarea celorlalţi.

— Nu-l omoram în nici un caz. Poate găsim o soluţie mai bună: îl scoatem de-aici, îl ademenim în altă parte.

— Dar nu văd cum s-o facem. Santinela nu-şi părăseşte postul fără ordin.

— Am eu un plan care ne poate salva. Tu ascunde-te aici, iar eu îi voi atrage atenţia asupra mea. Cînd mă observă, fac pe speriatul şi o iau la fugă. Fireşte că dînsul se va lua după mine.

— Sau va trage cu arcul.

— Mă rog, trebuie să risc.

— Să nu riscaţi, señor! E prea periculos! Comanşii trag cu arcul cum tragem noi cu puşca, la sigur. Ca să fugiţi, trebuie să-i întoarceţi spatele şi nu vă puteţi feri de săgeată.

— Sar în apă şi înot pe spate; atunci văd cum ţinteşte şi mă dau repede la fund. El, închipuindu-şi că plănuiesc ceva împotriva comanşilor, va grăbi, probabil, înot după mine. Şi pe urmă, pe malul celălalt, mă descurc eu; îi izbesc un pumn şi gata. Pînă mă întorc, stai aici, nu-ţi părăsi locul! Adineauri mă scăldam, am văzut locul acela cu petuniile. Ştiu şi unde se află barca. O trag eu pînă aici.

Peonul se strădui cît putu să mă abată de la ideea mea — dar cum era să-l ascult dacă nu vedeam altă soluţie ca să ne îndeplinim misiunea! Plecai, aşadar. Pentru a deruta santinela, mă strecurai mai întîi printre tufişuri, pe lîngă zid, ivindu-mă apoi de după colţ.

Comanşul nu mă zări numaidecît. Abia mai pe urmă îşi îndreptă privirea spre mine şi sări ca ars. Îmi întorsei pe jumătate faţa, ca să nu fiu recunoscut mai tîrziu. Omul strigă, mă somă, dar nu-i dădui ascultare. Atunci apucă arcul, scoase din tolbă o săgeată şi ochi. Cîteva salturi — şi ajunsei pe mal, înainte ca el să tragă. Sării în apă şi cîrmii, pe spate, spre malul opus. Imediat ajunse şi comanşul pe mal. Mă zări şi trase cu arcul. Eu mă scufundai pe moment. Săgeata nu-şi atinse ţinta. Cînd ieşii iarăşi la suprafaţă, îl văzui pe comanş cum pîndeşte, ghemuit pe mal. Îşi dădea seama că nu m-a rănit. Altă săgeată nu avea, fiindcă nu-şi luase tolba. Atunci lepădă arcul şi sări în apă. Era exact ceea ce prevăzusem. Pentru a-l înşela, mă prefăcui că sînt un prost înotător şi îl lăsai să se apropie. Apoi mă dădui la fund şi înotai cît putui de repede în josul rîului. Cînd mă ridicai din nou, eram în imediata apropiere a malului. Comanşul, mult mai sus, departe, se ţinea pe apă şi aştepta să ies la vedere. Acum aveam avansul dorit, înotai deci spre mal, mă săltai pe uscat şi fugii printre copaci, de data asta în susul apei. La un moment dat, zării un arbore al vieţii, solid de tot şi acoperit cu muşchi. Îl depăşii în fugă şi apoi, ocolind, mă întorsei iarăşi, pitindu-mă în dosul