Îi arăt biletul. Cer să vorbesc cu șeful ei. Francezul nu înțelege nimic din ce discutăm. Stă cu valiza într-o mână și așteaptă. Până la urmă, se mai găsește un loc. La business class.

– E ca un făcut: ba nu reușim să ne găsim, ba nu ar trebui să ne despărțim!

Mă ia în brațe.

– Urăsc momentele astea!

Pentru câteva clipe simt cum pe dinăuntru tot corpul pare că s-ar lăsa pe vine, sufocat de o durere surdă. Un fel de crampă. Deja mi-e dor. Palmele lui îmi cuprind fața.

– Ai grijă de tine!

Dau din cap și îmi aduc aminte că în curând trebuie să fac analizele, să văd cum stau. Brusc simt cum frica urcă din stomac către esofag, ca un acrobat care se cațără cu repeziciune pe o sfoară. Auzi la ea, trapezistă! a zis mama și atunci am renunțat.

 

Zece minute mai târziu, sunt singură, într-un taxi. De data asta vreau să ajung cât mai repede acasă, să mă trântesc în pat și să mă culc. Când eram tânără și aveam câte un necaz din dragoste, mă băgam în pat și încercam să dorm. În vis e mai simplu! Așa îmi spunea mama. În taxi e cald și cântă Queen la radio. Mă las pe banchetă, îmi desfac un pic eșarfa de la gât și închid ochii. Afară plouă și dă să se întunece.

– Vă deranjează dacă-mi aprind o țigară?

Șoferul. Un băiat tânăr, la vreo 30 de ani, ras în cap, cu o geacă de fâș.

Dau să spun ceva când îmi simt telefonul vibrând în buzunar. Îmi scrie F. E în avion. Auzi, Ada, să știi că eu chiar te iubesc!

– Nu, nu mă deranjează nimic! Chiar nimic!

Până la urmă e cât se poate de simplu: e nevoie doar de o poveste în care să stau, ca altădată în burta mamei, și care să mă hrănească, asemenea unei placente. Cam asta e iubirea. O placentă. Nu viață, nu fericire, nu liniște, nu complicitate sau mai știu eu ce căcaturi din astea. Ci o placentă care, dacă se întâmplă să îmbătrânească, te aruncă afară, lăsându-te gol și fără de apărare.

 

*

 

Sâmbătă dimineața. Am dormit până la 11. Somn lung, ca de boală. Am visat că mi-a recidivat la creier. Cancerul. Probabil pentru că înainte de culcare m-a durut capul destul de tare. De la vremea de-afară, mi-am spus și m-am băgat în pat, sperând să treacă. Afară, vântul făcea să se frece unele de altele crengile teiului din fața geamului. Începuse furtuna. Știu că mi-am luat perna mare în brațe și așa, lipită toată de ea, am încercat să uit de migrenă și de fulgere. Am închis ochii și mi-am imaginat că perna ar fi avut trup și, mai ales, brațe.

Nu era prima dată când mintea mea plăsmuia scenarii. După un timp, am adormit la loc, dar m-am trezit plângând. De la coșmarul cu recidiva. M-am aplecat după sticla cu apă de la capul patului și am băut pe nerăsuflate, ca și cum aș fi vrut să mă spăl pe dinăuntru de spaime. M-am trântit înapoi pe pernă și am închis ochii. Când i-am deschis, ploaia se oprise.

Niște oameni se auzeau vorbind sub geamurile mele. Unul râdea cu putere și explozia aia de bucurie chiar acolo, în nasul meu, m-a făcut să mă chircesc sub plapumă. Încă e rece afară. Abia aștept să vină vara, să se lungească zilele, să fie lumină cât mai mult. Nu-mi place întunericul. Mi-e frică de el. Așa că noaptea dorm cu lumina aprinsă la baie.

 

Când eram mică, am fost odată cu o prietenă la film. Trei Ursuleți, așa se numea cinematograful și, cum intrai, pe pereți chiar erau desenați trei ursuleți. Zâmbeau și aveau niște salopete galbene, cu bretele. Țin minte că era un film românesc, o poveste despre doi copii care porneau într-o aventură, să-și caute mama. Și, la un moment dat, ajungeau într-un oraș pustiit de ciumă. Și era acolo o actriță care juca rolul ciumei și eu m-am speriat așa de tare de ea, încât noaptea nu reușeam să închid ochii fără să văd imaginea femeii ăleia, îmbrăcată toată în negru, care dansa în jurul unui cerc de foc. O săptămână, seară de seară, de cum închideam ochii, simțeam cum niște brațe lungi și descărnate încercau să mă prindă. Mamiiii! țipam și stăteam apoi în fund, în vârful patului, așteptând să aud cum scârțâie patul alor mei, semn că mama se dă jos, cum trec apoi câteva secunde, timp în care-și căuta papucii, și apoi cum, în sfârșit, pașii i se îndreptau spre mine. Ce e, mamă? zicea și, fără să aștepte răspuns, mă lua în brațe și eu mă lipeam de ea și o respiram cu totul, de parcă voiam să mă umplu pe dinăuntru cu ea. Apoi, îmi trăgea un scaun lângă pat, așeza pe el o veioză cu picior și abajur galben din mătase și zicea, în timp ce dădea să plece, Las-o aprinsă peste noapte. Până adormi, poți să-ți f aci umbre pe pereți, aici, în locul ăsta rămas gol de sub hartă!

 

Acum, stau cu ochii-nchişi și încerc să-mi scot visul din minte. Știu foarte bine că undeva, pe dinăuntru, frica mă locuiește încă, e ca un parazit cu care trebuie să învăț să conviețuiesc. Împing gândul cât pot de departe și deschid ochii. Râsul de sub geamuri s-a oprit și acum tot ce aud este zgomotul unui motor de mașină și plânsetul unui bebeluș. Mai beau o gură de apă. La geam, draperiile negre par o cortină. Încerc să aprind veioza. Am uitat că i s-a ars becul. Trebuie să cumpăr becuri, îmi zic și strâng perna în brațe, îmi îngrop fața-n ea și încep să număr zilele până când o să plec iarăși. Când ajung la 30, mă opresc. M-am plictisit de atâta numărat. Mi-e dor de el. Nu de tot, ci de