la sfârşitul Primului Război Mondial. Toate partidele politice, cu excepţia comuniştilor, erau partizane convinse ale sistemului de la Versailles, poziţie care a dictat alegerea aliaţilor şi a asigurat continuarea politicii externe adoptate înainte de război. Politicienii români considerau Franţa şi, într-o mai mică măsură, Marea Britanie drept principalele garante ale acordului de pace şi aveau încredere că acestea vor contracara ameninţările la adresa statu-quoului teritorial în Europa de Est venite din partea Uniunii Sovietice, a Germaniei şi a statelor mai puţin revizioniste, Ungaria şi Bulgaria. Guvernele româneşti erau, pe bună dreptate, partizanele siguranţei colective. Ele au sprijinit eforturile de a face din Liga Naţiunilor un apărător de încredere al păcii şi stabilităţii europene şi au promovat alianţele regionale, precum Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică, pentru a descuraja revizionismul în Europa de Est. Asupra tuturor acestor chestiuni fundamentale, liberalii, naţional-ţărăniştii şi Carol al II-lea erau în acord. Cu toţii conştientizau faptul că hotarele României Mari aveau să fie în siguranţă atâta vreme cât echilibrul politic stabilit în 1919 nu era perturbat şi, prin urmare, voiau să împiedice Germania şi Uniunea Sovietică să domine problemele regionale.

În cele din urmă, toate eforturile guvernelor române din anii 1920 şi 1930 de a asigura inviolabilitatea noilor graniţe ale ţării lor s-au dovedit zadarnice. Guvernele nu au putut aplana conflictele cu principalii doi vecini revizionişti – Ungaria şi Uniunea Sovietică –, deoarece niciunul dintre aceştia nu se resemnase cu pierderea teritorială de la sfârşitul războiului. Problema Transilvaniei a stat în calea unei apropieri semnificative între Ungaria şi România. Guvernele maghiare din perioada interbelică nu au încetat niciodată să spere că vor primi înapoi teritoriul pe care îl considerau parte integrantă a Ungariei istorice şi niciun guvern român nu era dispus să facă nici cea mai mică concesie care i-ar fi putut diminua suveranitatea în provincie.

Mărul discordiei dintre România şi Uniunea Sovietică era Basarabia. Integrarea acesteia în România în 1918 precipitase o ruptură a relaţiilor şi avea să rămână principalul obstacol în calea reluării lor până în 1934. Cum cele două ţări nu aveau relaţii comerciale solide, nu a existat niciun stimul economic pentru un acord. Dar presiunea altor tabere a determinat până la urmă cele două ţări să-şi modereze intransigenţa. Exemplul Franţei, care a căutat să încheie un pact cu Uniunea Sovietică, pare să fi fost decisiv pentru români. Ministrul de Externe Nicolae Titulescu (1882-1941) a urmărit un obiectiv similar. La Geneva, în 9 iunie 1934, sub auspiciile Micii Antante, el şi Maksim Litvinov, ministrul sovietic de Externe, au schimbat scrisori, stabilind relaţii diplomatice regulate. Însă nu au adus în discuţie Basarabia. Mai târziu, în iulie 1936, Titulescu şi Litvinov au iniţiat un acord de sprijin reciproc în cadrul Ligii Naţiunilor şi au programat semnarea formală în septembrie. Însă, la 29 august, Titulescu, care prin eforturile sale de apropiere de Uniunea Sovietică îşi făcuse duşmani puternici de dreapta şi ale cărui ambiţie şi succese internaţionale treziseră antipatia regelui, a fost destituit brusc, într-o remaniere a cabinetului. Guvernul sovietic a privit demiterea lui Titulescu ca pe un semn că politica externă românească se schimbase şi a declarat acordul din iulie nul şi neavenit. Dată fiind situaţia internaţională tulbure din a doua parte a anilor 1930, nicio tabără nu a încercat cu adevărat să readucă în discuţie tratatul.

Destituirea lui Titulescu din funcţia de ministru de Externe a simbolizat o uşoară modificare a politicii externe româneşti în favoarea Germaniei. Obiectivul general a rămas acelaşi – siguranţa –, însă acum regele Carol şi alţii au considerat că era necesară lărgirea sprijinului pentru integritatea teritorială a ţării lor. Carol şi majoritatea politicienilor şi a intelectualilor au preferat alianţa tradiţională cu Franţa şi Marea Britanie. Relaţia cu Franţa nu era doar de ordin politic ; ea s-a format pe baza perceperii de către români a unor interese generale comune ale celor două ţări, a înţelegerii şi chiar afecţiunii reciproce, sentimente care lipseau cu desăvârşire din relaţia cu Germania. Însă neputinţa Franţei şi a Marii Britanii de a face faţă atacului lui Hitler la adresa sistemului de la Versailles i-a făcut până şi pe cei mai aprigi simpatizanţi ai Occidentului să reanalizeze sistemul de alianţe pe care îl construiseră de la sfârşitul războiului. Relaţia tulbure cu Uniunea Sovietică le-a sporit neliniştea în ceea ce priveşte modificările balanţei internaţionale de putere. Atât susţinătorii, cât şi adversarii lui Carol aveau o frică aproape iraţională de Uniunea Sovietică. Pentru ei, aceasta era duşmanul dintotdeauna al României, mereu prezent, o ameninţare constantă pentru existenţa ei. La jumătatea anilor 1930, Germania nu părea la fel de periculoasă.

Până la acea vreme, relaţiile României cu Germania nu depăşiseră formalităţile diplomatice uzuale. Războiul, îndeosebi rigorile ocupaţiei, cauzase o ruptură bruscă a tradiţiei de dinainte de 1914, aceea de respect pentru puterea economică şi militară a Germaniei şi de apreciere a realizărilor sale culturale, iar opinia publică română nu şi-a revenit niciodată în această privinţă. Criza economică mondială a generat relaţii economice oarecum mai strânse, însă liderii români, inclusiv Carol, erau precauţi în ceea ce priveşte pătrunderea Germaniei în economia ţării.

Criza cehoslovacă din primăvara şi vara anului 1938 a restrâns opţiunile disponibile pentru liderii români. Carol şi miniştrii săi au fost nevoiţi să decidă rapid dacă să vină sau nu în sprijinul aliatului lor din Mica Antantă. În cele din urmă au hotărât să nu intervină. Ajunseseră la concluzia că iniţiativa în relaţiile internaţionale îi revenise Germaniei şi, prin urmare, se temeau că orice măsură luată în sprijinul Cehoslovaciei, fără avizul clar al Franţei, putea periclita integritatea teritorială a propriei lor ţări. Nici Carol şi nici alţi lideri români nu s-au gândit serios să-şi unească forţele cu Uniunea Sovietică. În schimb, ei au continuat să spere că Franţa şi Marea Britanie vor conştientiza în cele din urmă pericolele pe care ambiţiile germane le reprezentau pentru siguranţa lor. Însă Acordul de la München din 29 septembrie, prin care Franţa şi Marea Britanie au