am profitat de răul de mare pe care-l avea Richard Parker, a doua că eram singura lui sursă de hrană şi apă. Richard Parker trăise la grădina zoologică de când se ştia şi era obişnuit să primească totul fără să ridice o labă. E adevărat, de câte ori ploua şi barca devenea un dispozitiv de colectare a apei, el înţelegea de unde venea apa. Şi când eram loviţi de un banc de peşti zburători, rolul meu nu era prea clar. Dar aceste evenimente nu schimbau cu nimic realitatea, iar realitatea era că, dacă se uita peste copastie, nu vedea jungla în care să poată vâna sau râul din care să bea. Cu toate acestea, îi aduceam hrană şi apă dulce. Rolul meu era pur şi miraculos. Îmi dădea putere. Dovada: am rămas în viaţă zi după zi, săptămână după săptămână. Dovada: nu m-a atacat, nici măcar atunci când dormeam pe prelată. Dovada: sunt aici să vă spun povestea. Capitolul 82

Ţineam apa de ploaie şi apa pe care o strângeam prin dispozitivul de desalinizare în compartiment, departe de Richard Parker, în trei recipiente de plastic de 50 litri. Le legam cu sfoară. Acele recipiente de plastic n-ar fi fost mai preţioase pentru mine nici dacă ar fi conţinut aur, safire, rubine şi diamante. Mă gândeam numai la ele. Cel mai groaznic coşmar era să mă trezesc într-o dimineaţă şi să descopăr că apa s-a împrăştiat sau, mai rău, că recipientele s-au spart. Pentru a preveni o asemenea tragedie, le-am înfăşurat în pături ca să nu se frece de pereţii de metal ai bărcii şi le-am mişcat cât mai puţin posibil pentru a reduce uzura. Şi mai mult mă îngrijora locul unde erau legate cu sfoară. Dacă sfoara rodea plasticul? Cum aveam să le mai leg?

Când ploua torenţial, când erau pline ochi, umpleam şi cele două găleţi, cele două containere multi-funcţionale de plastic, cele trei carafe şi cutiile de apă (pe care acum le păstram). Apoi am umplut pungile pentru vomă, legându-le cu un nod. Dacă ploaia continua, mă foloseam şi de propriul meu corp ca de un recipient. Îmi introduceam furtunul de la dispozitivul de apă de ploaie în gură şi beam fără încetare.

Adăugam întotdeauna un pic de apă de mare în apa lui Richard Parker, o cantitate mai mare după ploaie, una mai mică în timpul perioadelor de secetă. Uneori se apleca peste bord, mirosea marea şi lua câteva înghiţituri, dar se oprea imediat.

Cu toate acestea, de-abia ne descurcam. Puţinătatea apei dulci a fost singura sursă permanentă de anxietate şi suferinţă pe tot parcursul călătoriei noastre.

Richard Parker avea partea leului din orice hrană, ca să spun aşa. Nu aveam de ales. Era foarte atent când aduceam la bord o ţestoasă, o doradă sau un rechin şi trebuia să le împart imediat cu el. Cred că am doborât recordul mondial la tăiatul carapacelor de pe burta broaştelor ţestoase. Cât despre peşti, erau spintecaţi practic înainte de a ateriza în barcă. Dacă nu făceam mofturi la mâncare, nu era doar pentru că mi-era foame; era şi pentru că mă grăbeam. Uneori nu aveam timp să văd ce mâncam. Dacă nu mâncam repede, Richard Parker cerea şi porţia mea, plimbându-se nervos, lovind podeaua cu zgomot şi pufnind la marginea teritoriului său. Mi-am dat seama cât de mult decăzusem când într-o zi am descoperit cu inima strânsă că mâncasem în grabă, cu zgomot, fără să mestec, la fel ca Richard Parker.

Capitolul 83

Furtuna a venit pe nesimţite într-o după-amiază. Norii arătau de parcă s-ar fi împiedicat de vânt, speriaţi. Marea i-a urmat. A început să se ridice şi să coboare într-un fel care-mi făcea inima să îngheţe. Am dus dispozitivul de desalinizare şi năvodul în barcă. Ar fi trebuit să vedeţi peisajul! Ce văzusem până atunci fuseseră nişte vălurele. De data asta, erau munţi. Văile în care cădeam erau întunecate, atât de adânci erau. Pantele erau atât de înclinate, încât barca a început să alunece, ca şi cum ar fi făcut surf. Pluta era zguduită sălbatic şi aruncată de colo-colo. Am desfăcut ambele ancore, la diferite lungimi, ca să nu se încurce.

Căţărându-se pe valuri, barca se ţinea de ancore cum se ţine un căţărător de funie. Urcam până ajungeam la o creastă albă într-o izbucnire de lumină şi spumă; barca se apleca înainte. Vedeam foarte clar până departe. Dar muntele se schimba, iar solul de dedesubtul nostru se scufunda cu o mişcare care îţi făcea greaţă. Imediat, eram în fundul unei alte văi întunecoase, diferită de ultima, dar la fel, cu mii de tone de apă deasupra noastră şi sperând să ne salvăm doar prin faptul că barca era uşoară. Pământul se mişca iar, frânghiile ancorelor se întindeau să plesnească, iar mişcarea de montagne-russe începea din nou.

Ancorele îşi făceau treaba bine – de fapt, aproape prea bine. Fiecare creastă voia să ne răstoarne, dar ancorele, de dincolo de creastă, se ridicau şi ne salvau, cu dezavantajul că trăgeau în jos partea din faţă a bărcii. Rezultatul era o explozie de spumă şi un jet de apă la prova care de fiecare dată mă uda până la piele.

Apoi a venit un val care-şi propusese să ne spulbere. De data asta, prova a dispărut în apă. Am fost îngrozit. Abia am putut să mă agăţ de ceva. Barca era depăşită de situaţie. L-am auzit pe Richard Parker urlând. Am simţit moartea. Singurele alternative pentru mine erau să mor înecat sau să mă sfâşie Richard Parker. Am ales-o pe a doua.

În timp ce ne scufundam, am sărit pe prelată şi am rulat-o către pupa, apropiindu-mă de Richard Parker. Dacă a protestat, nu l-am auzit. Mai repede decât o maşină de cusut, am prins în cârlige prelata pe ambele părţi ale bărcii. Urcam din nou. Barca era pe o pantă verticală. Era greu să-mi ţin echilibrul. Barca era acum acoperită. M-am strecurat prin spaţiul lăsat de banca de pe margine şi prelată şi am tras prelata peste cap. Nu aveam prea mult spaţiu. Între bancă şi copastie erau treizeci