un afiş cu el pe perete,  cu cuvintele „Indezirabilul Numărul Unu" scrise pe piept. Un bileţel roz era lipit alături, cu imaginea unui pisoi în colţ. Harry  se apropie pentru a-l citi şi văzu că Umbridge scrisese: „Să fie pedepsit". Mai furios ca niciodată, căută mai departe în vaze şi  coşuri cu flori uscate, dar nu se miră deloc că medalionul nu se afla acolo, învălui biroul într-o ultimă privire şi, pentru o clipă,  inima i se opri în loc. Dumbledore se uita la el dintr-o oglinjoară  dreptunghiulară, sprijinită pe un corp de bibliotecă de lângă  birou. Harry traversă camera în fugă şi o înşfacă, dar, în clipa în  care o atinse, îşi dădu seama că nu era nicidecum o oglindă.  Dumbledore îi zâmbea cu amărăciune de pe coperta lucioasă a  unei cărţi. Harry nu observase imediat scrisul verde, ondulat,  de pe pălăria sa: Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore, şi  nici scrisul puţin mai mic de pe piept: de Rita Skeeter, autor al  bestseller-ului „Armando Dippet: maestru sau monstru?"

Harry deschise cartea la întâmplare şi văzu o fotografie pe o pagină întreagă, cu doi băieţi adolescenţi, râzând amândoi,  lipsiţi de griji şi ţinându-se pe după umeri. Dumbledore, care acum avea părul până la cot, îşi lăsase barbă, un fel de smoc  micuţ, care semăna cu cel al lui Krum, care îl enervase atât de tare pe Ron. Băiatul care râdea lângă Dumbledore avea o  expresie veselă şi uşor sălbatică. Avea bucle aurii, care îi  ajungeau până la umeri. Harry se întrebă dacă era Doge, în  tinereţe, dar nu apucă să citească cine era, pentru că se deschise uşa de la birou.

Dacă Thicknesse nu s-ar fi uitat peste umăr când intrase,  Harry nu ar fi avut timp să îşi arunce Pelerina Invizibilă peste el. Chiar şi aşa, se gândi că Thicknesse ar fi putut zări ceva în  mişcare, pentru că rămase pe loc pentru câteva clipe, holbânduse intrigat la locul în care tocmai dispăruse Harry. Hotărând probabil că nu îl văzuse decât pe Dumbledore scărpinându-se pe nas pe coperta cărţii pe care Harry o pusese repede înapoi pe raft, Thicknesse se duse până la urmă la birou şi îşi îndreptă  bagheta către pana care stătea pregătită într-o călimară. Aceasta sări în sus şi începu să scrie un bilet adresat lui  Umbridge. Foarte încet, abia îndrăznind să respire, Harry ieşi  cu spatele din birou, în spaţiul deschis din faţa acestuia. Creatorii de broşuri erau încă strânşi în jurul rămăşiţelor din  Detonatorul Fals, care continua să claxoneze uşor, fumegând. Harry merse repede de-a lungul coridorului, în timp ce vrăjitoarea tânără spuse:

— Pun pariu că s-a strecurat până aici de la Farmece Experimentale. Sunt foarte neglijenţi, mai ţineţi minte cum a  fost cu raţa otrăvitoare?

Grăbindu-se spre lifturi, Harry îşi trecu în revistă opţiunile.

Fusese întotdeauna puţin probabil ca medalionul să fie acolo, la minister, şi nu exista posibilitatea să o vrăjească pe Umbridge pentru a afla unde era, atâta timp cât aceasta se afla într-o  cameră plină de oameni. Acum, prioritatea lor era să plece din  minister înainte de a fi daţi în vileag şi să mai încerce în altă zi. Primul lucru pe care trebuia să îl facă era să îl repereze pe Ron  şi să găsească împreună un mod de a o scoate pe Hermione din  sala de judecată.

Când sosi, liftul era gol. Harry sări în el şi, în timp ce acesta începu să coboare, el îşi scoase Pelerina Invizibilă. Spre marea lui uşurare, când se opri cu un zgomot metalic la etajul  doi, cel care se urcă fu chiar Ron, ud leoarcă şi cu o expresie speriată.

— 'n-neaţa, se bâlbâi el spre Harry, în timp ce liftul se puse din nou în mişcare.

— Ron, sunt eu, Harry!

— Harry! Fir-aş să fiu, am uitat cum arăţi - Hermione de ce nu e cu tine?

— A trebuit să se ducă la sala de judecată cu Umbridge, n-a  putut să refuze şi...

Dar înainte ca Harry să termine ce avea de zis, liftul se opri din nou: uşile se deschiseră şi intră domnul Weasley, care vorbea cu o vrăjitoare în vârstă, cu părul blond tapat atât de sus, încât semăna cu un muşuroi.

— ... Înţeleg ce spui, Wakanda, dar mă tem că nu pot fi de acord cu...

Domnul Weasley se întrerupse, îl observase pe Harry. Era foarte ciudat ca domnul Weasley să se uite la el atât de dispreţuitor. Uşile se închiseră şi liftul coborî mai departe, cu-acelaşi  zăngănit bine- cunoscut.

— A, bună, Reg, spuse domnul Weasley, întorcându-şi  privirea în momentul în care auzi apa picurând din roba lui  Ron. Astăzi este programată la interogatoriu soţia ta, nu? Ăă... ce-ai păţit? De ce eşti ud leoarcă?

— Plouă în biroul lui Yaxley, spuse Ron.

Vorbea şi se uita la umărul domnului Weasley. Harry era sigur că Ron se temea că tatăl său l-ar fi recunoscut dacă s-ar fi uitat  unul direct în ochii celuilalt.

— N-am putut să o fac să înceteze, aşa că m-au trimis după  Bernie

— Pillsworth, parcă aşa au zis...

— Da, în ultima vreme plouă în multe birouri, întări domnul  Weasley. Ai încercat cu Meteohjinx Recantol A funcţionat în  cazul lui Bletchley.

— Meteohjinx Recanto? şopti Ron. Nu, n-am încercat. Mersi,  ta... mersi, Arthur.

Uşile liftului se deschiseră, vrăjitoarea în vârstă cu părul  muşuroi ieşi şi Ron ţâşni pe lângă ea, dispărând din câmpul lor vizual. Harry dădu să-l urmeze, dar se trezi blocat de Percy  Weasley, care se urcă în lift, cu nasul băgat în nişte hârtii pe care le citea. Percy îşi dădu seama că era şi tatăl lui în lift abia  când se închiseră uşile. Ridică privirea spre domnul Weasley, se făcu roşu ca focul şi coborî imediat ce uşile se deschiseră la  etajul următor. Harry încercă să iasă pentru a doua oară, dar,  de data aceasta, fu oprit de către domnul Weasley, care întinse un braţ în faţa lui.

— Stai puţin, Runcorn.

Uşile liftului se închiseră şi, în timp ce coborau încă un etaj,  domnul Weasley spuse:

— Am auzit că ai dat informaţii împotriva lui Dirk Cresswell. Harry avea impresia că furia domnului Weasley crescuse