Primarul era stăpîn pe el și pe situație și continuase:

— Dragă doctore, nu mă înțelegi. Eu vorbesc aici despre chestiuni de ordin general, despre probleme care privesc direcția de mers a societății, pe care o găsesc dreaptă și singura posibilă. Dar nu afirm că nu am nimic să-i reproșez sau că ea nu e perfectibilă. Înțelegi?

— De pildă, ce ai dumneata de reproșat? întrebă preotul.

— Multe. Iau numai cîteva, care m-au supărat cel mai mult. De exemplu, faptul că am distrus burghezia într-un ritm rapid și nemilos, lucru care nu era necesar, burghezia noastră fiind pozitivă în linii mari, nu periclita regimul politic, era cuminte, folositoare și nu aveam de ce să ne răzbunăm pe ea. Cîți comuniști a omorît burghezia? Cîțiva, doi sau trei. Cîți am lichidat noi din rîndul burgheziei? Zeci de mii. N-a fost fairplay din partea noastră. În plus, am distrus odată cu ea și floarea intelectualității produsă între cele două Războaie Mondiale: ingineri, juriști, filozofi, istorici, scriitori, artiști, inclusiv opere de artă așa-zis burgheze. „Coloana infinită” a scăpat printr-un miracol de la topire (s-a rupt șufa care trăgea un tractor de ea), ca să nu mai dau și alte exemple. Mai am un reproș de făcut, dacă vă interesează: acum douăzeci și ceva de ani am luat de la Stalin cea mai falimentară idee care s-a născut în acest secol: că cibernetica e o diversiune a imperialismului american, descurajînd tocmai acea ramură a științei care a dat una dintre marile minuni ale lumii. Dar, mă rog, nici asta nu contează, mai repede sau mai încet, adevărurile se limpezesc. Așa că eu vă spun o chestie: fiți calmi, c-o să fie bine. Nu se știe cînd, dar o să fie bine. Drept pentru care vă propun să ne îmbătăm imediat și temeinic, așa cum stă bine unor bărbați care iubesc viața și beneficiile ei trecătoare. Părinte, bruderșaft!

Cei doi își încolăciră mîinile, în stil nemțesc, băură paharele pînă la fund și se pupară direct pe gură, ceea ce pe Mitică îl umplu de greață. Primarul se trînti apoi pe scaun, rîzînd fără motiv, cu privirile încrucișate. Fața i se înroși cumplit, acoperindu-se de transpirație, iar vocea i se dogi; se îmbătase brusc și devenise violent.

— Doctore, te fac un bruderșaft?

— Nu, mulțumesc, eu am alt stil.

— Părinte, urlă primarul, dacă nu ne cînți ceva, să fiu al dracului dacă nu-ți închid biserica! Declar molimă și epidemie locală, îți închid biserica și te las șomer, te trimit la muncile agricole!

Preotul bău încă un pahar de vin pînă la fund, apoi pe-al doilea și se îmbătă și el.

— Ce să cînt, comandante? întrebă, ridicîndu-se și luînd o poziție corespunzătoare, de solist aflat pe scenă, în fața publicului, cu pieptul bombat.

— Repertoriul dinainte stabilit, comandă primarul, începe cu o Magdalenă. Îți dau prima strofă:

Magdaleno, de ce minți, Că albina n-are dinți. N-are dinți, n-are măsele, Ca să te muște cu ele. Cît am fost eu militar Te-ai servit particular La, la, la, la, la…

— Să închidem mai întîi ferestrele, propuse preotul, că mă aud enoriașii.

Primarul se ridică brusc, răsturnînd scaunul și vărsînd un pahar cu vin.

— Îi bag în paștele mă-sii de enoriași! Îi arestez pe toți!

După care se repezi la fereastră și urlă, ieșit din minți:

— Mă, enoriașilor! Tu-vă paștele și evanghelia mamelor și taților voștri! La muncă, ortodocșilor!

Urletele o treziră pe preoteasă, care apăru în cadrul ușii, zburlită și indignată.

— Dom’le, îmi trezești copiii, domnule! Ce dracu’!? Nu mai sînteți oameni, domnule?

— Părinte, strigă primarul, dezlănțuit, aresteaz-o! Aresteaz-o pe loc!

Nela se trezi și ea, speriată, credea c-a ieșit cu bătaie. Cînd o văzu, primarul se îndrăgosti subit de ea, nu se mai putu stăpîni și se repezi s-o ia în brațe și s-o pupe, dar fu așezat cu forța pe scaun de către preot.

— Primare, stai blînd, că te pleznesc, îl avertiză acesta, energic. Respectă-mi casa și musafirii!

— Părinte, răspunse primarul, umil, dacă am fost obraznic, te rog să-mi dai două palme.

— Dă-ți-le singur.

Primarul se aplecă sub masă și se pălmui scurt și sonor, după care deveni pașnic și rezonabil.

— Domnule doctor, întrebă el, dumneata, care ești, ca să zic așa, un nasol din punct de vedere fizic, unde ai găsit splendoarea asta de femeie? Eu, cînd văd o femeie frumoasă, sărut pămîntul și strig: „Natură, binecuvîntată să fie clipa cînd ți-a venit ideea să creezi femeia, cea mai mare minune a ta! Piramidele – vax! Grădinile Semiramidei – vax! Colosul din Rodos – vax! Femeia, cu ochii, cu buzele, cu sînii, cu vorba ei dulce, cu rîsul și suspinul ei – ea e minunea!”

Era pentru prima oară cînd lui Mitică i-ar fi făcut plăcere să se îmbete și să se dea puțin în stambă cu cei doi simpatici companioni, dar n-o putea face din cauza operației de la ora nouă dimineață, o operație migăloasă și obositoare.

Puțin după miezul nopții, Mitică și Nela plecară spre gară, dar nu singuri, ci conduși de preot și de primar. Preotul o ducea pe Nela pe Mobră, producînd zgomot infernal, care îngrozi tot satul, iar primarul îl conducea de braț pe Mitică, în mîna cealaltă ținînd o sticlă cu vin.

— Domnule doctor, îi spuse el la plecare, cuprins de o criză sentimentală, te iubesc pentru că ești deștept. Știi de ce ești deștept?

— Nu, răspunse Mitică, serios.

— Pentru că proștii vorbeau tot timpul, în timp ce deștepții ascultă. Dumneata asculți dumnezeiește de frumos, adică îi dai vorbitorului impresia că-l iei în serios. Dumneata m-ai stimulat pe mine în seara asta să vorbesc mult, și asta mi-a făcut plăcere. Ești un înțelept. Cînd îți mai iei nevasta și mai vii pe la noi?

— Cînd o da Dumnezeu.

— Ești invitatul meu personal. Oricînd găsești aici ceva de mîncat, de băut, și de vorbit, un suflet cinstit, de om simplu și trecător pe lume. Căci ce este omul? Omul este… Spune dumneata ce este omul, că ai studii superioare.

Trenul se afla deja în gară, așa că Mitică și Nela se urcară