o ființă a cărei simplă semnătură putea determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără dinți, cu pungi la ochi, hămesit după un castron cu ceva murdar în el, dar care îl făcea hulpav, cum poate nu fusese el niciodată la recepțiile cu icre negre și cine știe ce rarități, păstrugă, cegă, pești, nisetri… Mulți dintre ei au scăpat și, redevenind liberi, au putut să se dedice cu strălucire profesiunilor lor inițiale, de ingineri, chimiști, medici sau matematicieni. Numai foamea și pierderea libertății pot degrada o ființă umană. Foști miniștri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul lor semăna acum cu un sac de cartofi… Fuseseră smulși din familiile lor unde ar fi putut duce o viață demnă, oferindu-și serviciile noii societăți, căci Marx nu scrie nicăieri că trebuiesc urmăriți oamenii, ci desființat doar sistemul, regimul capitalist… Ba chiar el scrie undeva că fostul proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu e vinovat el ca individ, că a acționat în unicul cadru al unui sistem de producție considerat atîtea secole drept natural: era un produs istoric al dezvoltării, și nu al unei conspirații individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat și pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de ale căror însușiri nu se îndoia. Numai la noi scriitori viciați de un entuziasm frenetic au putut să adopte ideea că un individ pierzînd privilegiile clasei sale, care fusese odată la putere, își pierde și calitățile sale proprii, pe care de fapt nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea în închisoare de unul mai abil, ale cărui cărți erau echivoce: așa căzuți cum sînt acești foști și fără puterea de odinioară, scria el, ei sînt superiori proletarilor… Asta după ce mai întîi încercase să le scrie acestor proletari „biografiile”, salivînd de pofta de a parveni… Dar „biografiile” n-au plăcut și atunci a fugit în Occident „să depună mărturie”. Se povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scînteia să scrie un reportaj de la un proces al unor teroriști care se judeca la Timișoara, orașul său natal. Și l-a scris, deși știa că același tribunal avea și pe rol și jos în beci pe tatăl său, căruia trebuia să-i vie rîndul. Desigur, nevinovat. Coincidența nu i-a provocat acestui scriitor vreo dramă corneliană între dragostea sa pentru taică-său și datoria lui de reporter al Scînteii.

Era acolo generalul Macici, militar celebru în… Dar de ce să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toți nimic? Cine voia să se poarte ca și cînd ar mai fi însemnat ceva era luat în derîdere, și degeaba ascultam șoaptele unui poet care îi cunoștea pe toți, rangurile, meritele, mărimile mi se învălmășeau în minte și nu reușeam să le rețin numele, mai ales că n-am stat mult printre ei. „Tinere, se apropia de mine cîte unul umil, n-ai cumva o țigară?” „Păi de unde, dom’ general?!” îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl căutam pe poet, care se întîmpla să mai facă rost, îi ceream una și mă duceam la general sau ministru ce fusese, și i-o dădeam. Tresărea, uitase că îmi ceruse, o primea cu mîini care nu erau tremurînde, dar nici liniștite, o aprindea și îmi spunea: „Îți mulțumesc, generosul meu tînăr, dar ce cauți tu aici, băiat în floarea vîrstei? Ce-ai făcut?” Nu spuneam unul din cele patru adevăruri posibile, ci unul inventat, cel mai simplu și mai comod: „Cocoșei, dom’ general!” „A! Cocoșei! O să-ți dea drumul să mai declari alții, așa că fii atent…” „Da, dom’ general, cunosc trucul, dar nu mai am alții.” „Da, dar o să faci tu rost de alții, or să te prindă iar și… Aurul e ochiul dracului. Nu reziști cînd îi vezi culoarea aia frumoasă, parcă îți spune: Ascunde-mă, nu fi prost, n-o să afle nimeni!” „Așa e, dom’ general, auri sacra fames[1]” „Pe unul l-a prins că mai avea, în felul următor. Cît ați spus că ați predat? Douăzeci de cocoșei. Îi predase de bunăvoie, atunci în ’47, imediat după stabilizare, cînd, dacă îi predai, nu-ți făceau nimic. Nu vă supărați, i s-a spus, am numărat de două ori, lipsește un cocoșel, sînt numai nouăsprezece, mergeți dumneavoastră acasă, căutați-l, o fi căzut pe jos, și aduceți-l. Ăla s-a dus și s-a întors cu cocoșelul și atunci funcționarul, un polițist, a rînjit. Nu lipsește nici un cocoșel, înseamnă că mai aveți. Și l-a arestat, i-a făcut percheziție și a mai găsit… La zdup cu el!” „Ați ascuns și dumneavoastră?” „Nu, o rudă de-a mea!” „Și a prins-o?” „Cum să n-o prindă??!” „Și de ce sînteți aici?” „Mai sînt și alte delicte, de pildă omisiunea de denunț…” Evident, era adevărul pe care îl spunea el… „Și cît v-au dat, dom’ general?” „Opt ani!” Nu era de mirare. Se începea de la trei pînă spre zece, șaisprezece…

Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănînd cu o barză, bucureștean, avea parcă tot timpul un surîs sarcastic pe buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca și cînd nu putea uita cafenelele și viața literară din care fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici țărăniști care îl cultivau. „Aiurea! îmi spuse el, ei sînt liberi și pe mine m-au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat bancurile lor, le-am spus și altora și m-au înhățat. Marele Ion Barbu i-a înfipt bine în furculiță și eu nu l-am luat în seamă. Covrigarii de la Găești! Da, sînt niște covrigari! Dar ce importanță mai are, eu tot mă curăț, sînt atacat. Dacă aș ieși imediat, aș scăpa, a apărut penicilina și un medicament numit Pas, care vindecă, dar nu ca să mi se facă penicilină și să mi se dea Pas sînt eu aici! Ce căcat! O să mor și o să mi se vadă, întins în celulă, un nas ca o trompă, o să vă uitați toți la nasul meu