nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credința Nazarineanului ne-a cutremurat conștiințele, și încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adînc, o să mă opresc curînd asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfîrșitul a tot? Hadesul și Cîmpiile Elizee erau niște simple mituri și apoi cine să coboare acolo și să le dea sînge să bea acelor jalnice umbre și în acest fel să poată să mai reînvie în ei viața, cum povestește Homer? Aveam pe atunci în școală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, disprețul agresiv față de lecturile mele din afara programei școlare; îmi răscolea cărțile în pupitru, le silabisea titlul cu scîrbă și le scutura de coperți ca și cînd s-ar fi așteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit și alții o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) și mă amenința cu eliminarea din toate școlile dacă mai citeam astfel de… astfel de… și de indignare nu-și găsea cuvintele și îmi arunca pe jos cărțile, stîrnind în mine o astfel de ură încît nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon: „dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Lațcu (era numele subdirectorului), dacă adică și sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănînce viermii pe amîndoi și nemurirea să înceteze”. Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blîndețe (fusesem, bineînțeles, turnat). „Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?” „Nu cred, părinte!” „Rău trebuie să fi trăit tu în cei șapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama și tata nu te-au învățat să te închini?” „Ba m-au învățat, i-am răspuns, am trăit bine în cei șapte ani și mama se închină ori de cîte ori se așază și se scoală de la masă.” „Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să… Ce sînt părinții tăi?” a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credință, care era poate doar o bravadă și nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane și mama casnică, și că sînt singurul lor băiat… „Aha, zice, te-au cam răsfățat, așa se întîmplă… o să vezi tu cum o s-o pățești cînd o să te faci mai mare, cum o să-ți aduci aminte de Dumnezeu și o să te rogi…” Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întîmple, dar mi-am dat seama, adică am gîndit că părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei, și că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte”, i-am răspuns și am ieșit rînjind…

În loc să fiu neliniștit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simțeam o jubilațiune liniștită că sînt liber de credință și nici un imbold de a săvîrși ceva nepermis nu mă ispitea. Mai tîrziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existența lui Dumnezeu pe cale rațională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viața noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea rîsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului și avea dreptate scriitorul rus care își pierduse credința, că ar dori să fie o cîrnățăreasă grasă care se duce duminica la biserică și aprinde cu evlavie o lumînare sub icoana lui Cristos. Cred și eu. Pentru că nu mai știa ce să facă singur și gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o prețuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină, dar reală, fizică, și un cer albastru care naște în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternității fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întîmplat ca urmare a primului șoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea șocul n-a mai avut nici un efect și nu invidiam nici pe departe pe cîrnățăreasa în chestiune, existentă și azi pe ici, pe colo…

Aici însă revin asupra mamei. Și ea aprindea o lumînare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cîrnățăreasă grasă.

Capitolul III

Învățase și ea la liceu (făcuse cîteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinții n-o mai putuseră ține) că pămîntul e rotund, că e o planetă care se învîrtește în jurul soarelui și că distanța dintre pămînt și cea mai apropiată stea… da’ nu, aceste lucruri n-o tulburau deloc, n-avea sentimentul că sînt adevărate, erau simple lecții care trebuiseră să fie învățate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învățat, ci se născuse cu el în suflet… Cum? Tot așa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele „dacă dă Dumnezeu” sau „dacă ne-ajută Dumnezeu” sau „s-a supărat Dumnezeu pe noi”, rostite în casă, auzite și pe stradă și confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adînci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gînd care îmi venise într-o zi cînd mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea „în ceruri” mă făcuse să dau capul pe spate și să izbucnesc într-un rîs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de cîteva sute de kilometri înălțime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul și iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă și în acel iad cu tavan în care dracii