avea numai şapte ani, Bran înţelese ce făcuse fratele său. Numărătoarea fusese corectă numai pentru că Jon se omisese pe sine. Le inclusese pe fete, chiar şi pe Rickon, sugarul, însă nu şi pe copilul din flori care purta prenumele Snow, nume pe care obiceiul cerea să-l poarte toţi cei din nord destul de ghinionişti să se fi născut fără un nume al lor. Tatăl lor înţelese prea bine.

– Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? Întrebă el blând.

– Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, aminti Jon. Eu nu sunt un Stark, tată.

Tatăl lor, stăpânul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea care se lăsase.

– Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi un prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa.

– Şi eu! sări Bran.

Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător.

– Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi hrăni chiar voi. S-a înţeles? Bran dădu nerăbdător din cap. Puiul se foi în strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă caldă.

– Va trebui să-i şi dresaţi, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresaţi prost. Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta?

– Da, tată, zise Bran.

– Da, fu şi Robb de acord.

– S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi voi.

– Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară.

– Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell.

Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între hainele de piele, lipindu-se cald de el, simţindu-se în siguranţă pe drumul lung spre casă.

La jumătatea podului, Jon se opri brusc.

– Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul.

– Nu auziţi?

Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul puiului său flămând, însă Jon asculta altceva.

– Acolo, zise Jon.

Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa spre ei, zâmbind.

– Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse apoi.

– Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-al şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor erau cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp ce toţi ceilalţi erau încă orbi.

– Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi.

Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă şi îngheţată.

– Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie.

 

CATELYN

 

Lui Catelyn nu-i plăcuse niciodată această pădure a zeilor.

Se născuse o Tully, la Riverrun, departe spre sud, pe Furca Roşie a Tridentului. Pădurea zeilor de acolo era o grădină, luminoasă şi aerisită, unde arborii sequoia înalţi lăsau umbre peste pâraiele clipocinde, păsările cântau din cuiburile lor ascunse, iar aerul era încărcat cu mireasma florilor.

Zeii din Winterfell păstrau un alt soi de pădure. Era un loc întunecos, primar, trei acri de pădure bătrână, neatinsă de zece mii de ani, iar castelul mohorât se înălţa în juru-i. Mirosea a pământ reavăn şi a putreziciune. Acolo nu creşteau sequoia. Era o pădure de conifere încăpăţânate, cu ace verzi-cenuşii, de stejari mândri, de carpeni la fel de vechi ca domeniul însuşi. Aici, trunchiuri groase, negre, se înghesuiau unele în altele în timp ce crengile răsucite alcătuiau o boltă deasă deasupra, iar rădăcinile strâmbe se încovoiau sub pământ. Acesta era un loc al liniştii adânci şi al umbrelor înşelătoare, iar zeii care sălăşluiau acolo nu aveau nume.

Însă ea ştia că-şi va găsi acolo soţul, în noaptea asta. Ori de câte ori lua viaţa unui om, după aceea căuta liniştea pădurii zeilor.

Catelyn fusese miruită cu cele şapte feluri de ulei şi i să dăduse numele în curcubeul de lumină care umplea templul septim din Riverrun. Era parte din Credinţă, la fel ca tatăl şi bunicul ei şi tatăl acestuia înaintea lui. Zeii ei aveau nume, iar chipurile lor îi erau la fel de familiare ca acelea ale părinţilor. Adorarea însemna un septon cu cădelniţa, mirosul tămâii, un cristal cu şapte feţe însufleţit de lumină, voci înălţate în cântări. Casa Tully ţinea o pădure a zeilor, la fel ca toate marile case, însă era doar un loc pentru plimbări sau lecturi, ori unde puteai sta la soare. Cultul era numai pentru templu.

De dragul ei, Ned construise un mic templu septim unde ea putea cânta spre cele şapte feţe ale zeului, dar sângele Primilor Oameni curgea încă prin venele familiei Stark şi propriii săi zei erau cei vechi, nenumiţi, zeii fără chipuri ai pădurii pe care o împărţeau cu copiii dispăruţi ai codrilor.

În centrul poienii, un arbore bătrân se întindea peste un mic iaz ale cărui ape erau negre şi reci.

– Copacul inimii, îi spunea Ned.

Scoarţa copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu-închis, precum mii de mâini mânjite de sânge. Pe trunchi fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi melancolice, ochii, săpaţi adânc, erau înroşiţi de sevă şi ciudat de vii. Erau bătrâni acei ochi, mai bătrâni chiar decât Winterfell însuşi. Îl văzuseră pe Brandon Constructorul punând prima piatră de temelie, dacă legendele aveau un sâmbure de adevăr; văzuseră zidurile de granit ale castelului ridicându-se în jurul lor. S-a mai spus că feţele fuseseră săpate în trunchiuri de copiii pădurii, în secolele de început, dinaintea venirii Primilor Oameni peste marea îngustă.

În sud, ultimii copaci asemănători fuseseră tăiaţi sau arşi cu o mie de ani în urmă, cu excepţia celor de pe Insula Chipurilor, unde oamenii verzi continuau veghea lor tăcută. Aici însă, era altceva. Aici, fiecare castel avea propria sa pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un