Catelyn îşi găsi soţul sub copac, aşezat pe o piatră acoperită cu muşchi. Sabia sa cea mare, Gheaţă, stătea în poala lui, iar el îi curăţa tăişul în apele negre ca noaptea. O mie de ani de humus se acumulaseră pe terenul pădurii zeilor, înăbuşindu-i paşii, însă ochii roşii de pe copac păreau că îi urmăreau deplasarea.

– Ned, rosti ea moale.

El înălţă capul pentru a se uita la ea.

– Catelyn, zise el. Vocea lui era distantă şi oficială. Unde sunt copiii?

O întreba întotdeauna asta.

– În bucătărie, se ceartă pentru numele puilor de lup. Ea îşi desfăşură capa pe solul pădurii şi se aşeză pe malul iazului, cu spatele spre copac. Putea simţi ochii privind-o, dar făcu tot ce-i stătea în putinţă ca să-i ignore.

– Arya e deja îndrăgostită, iar Sansa este fermecată şi graţioasă, însă Rickon nu-i chiar aşa de sigur.

– Îi e teamă?

– Puţin, admise ea. Nu are decât trei ani.

Ned se încruntă.

– Trebuie să înveţe să se confrunte cu temerile sale. Nu va rămâne pe veci de trei ani. Şi iarna bate la uşă.

– Da, căzu Catelyn de acord.

Cuvintele o înfiorară, aşa cum se întâmpla întotdeauna. Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea cuvintele ei. Mottouri de familie, pietre de încercare, rugăciuni de toate felurile, toate slăveau onoarea şi gloria, promiteau loialitate şi adevăr, jurau credinţă şi curaj. Toate în afară de cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele Casei Stark. Se gândi, nu pentru prima oară, cât de ciudaţi erau aceşti oameni din nord.

– Omul a murit cu demnitate, îl apreciez pentru asta, spuse Ned. Într-o mână ţinea o bucată de piele înmuiată în ulei. O trecea uşor de-a lungul lamei sabiei pe când vorbea, lustruind metalul care lucea întunecat. M-am bucurat pentru Bran. Ai fi fost mândră de el.

– Sunt întotdeauna mândră de Bran, răspunse Catelyn, privind sabia pe când el o lustruia.

Putea vedea încreţitura adâncă din oţel, acolo unde metalul fusese împăturit peste el însuşi de sute de ori în timpul forjării. Lui Catelyn nu-i plăceau săbiile, însă nu putea nega că Gheaţa avea frumuseţea ei proprie. Fusese forjată în Valyria, înainte ca Apocalipsa să se abată asupra vechiului Freehold, când fierarii îşi prelucrau metalele cu ajutorul farmecelor la fel de bine ca şi cu ciocanele. Era veche de patru sute de ani, la fel de ascuţită ca în ziua în care fusese forjată. Totuşi, numele pe care-l purta era şi mai vechi, o moştenire a epocii eroilor, când membrii familiei Stark erau Regii din Nord.

– A fost al patrulea în anul ăsta, făcu Ned sumbru. Bietul om era pe jumătate smintit. Ceva a băgat o asemenea frică în el, încât cuvintele mele nu i-au fost de înţeles. Oftă. Ben scrie că forţa Rondului de Noapte numără mai puţin de o mie de oameni. Nu este vorba numai despre dezertări. Pierd oameni şi în timpul raidurilor.

– Sunt sălbaticii? întrebă ea.

– Cine altcineva? Ned ridică Gheaţa, privind în jos, în lungimea oţelului rece. Şi situaţia se va înrăutăţi. Ar putea veni şi ziua când nu voi avea altceva de ales decât să ridic toate flamurile şi să mă îndrept spre nord, să lămuresc, o dată pentru totdeauna, situaţia cu acest Rege-de-dincolo-de-Zid.

– Dincolo de Zid?

Acest gând o făcu pe Catelyn să se înfioare. Ned remarcă spaima oglindită pe faţa ei.

– Mance Rayder nu este pentru noi un motiv de teamă.

– Dincolo de Zid sunt lucruri şi mai groaznice.

Ea se uită în spatele ei, la copacul inimii, cu scoarţa albicioasă şi ochii roşii, care privea, asculta, ţesându-şi gândurile lungi şi încete. Zâmbetul lui era acum blând.

– Asculţi prea mult poveştile Bătrânei Nan. Ceilalţi sunt la fel de morţi precum copiii pădurii, dispăruţi de opt mii de ani. Maester Luwin îţi va spune că nici nu au existat vreodată. Nici un om nu i-a văzut până acum.

– Până în dimineaţa asta nici un om în viaţă nu a văzut nici lupii străvechi, îi reaminti Catelyn.

– Ar trebui să ştiu că-i mai bine să nu te iei niciodată la harţă cu o Tully, zise el cu un zâmbet trist. Băgă sabia Gheaţa înapoi în teaca ei, spunând apoi: N-ai venit până aici să-mi depeni poveştile scribilor. Ştiu cât de puţin îndrăgeşti acest loc. Despre ce-i vorba, doamna mea?

Catelyn luă mâna bărbatului ei.

– Am primit veşti triste astăzi, stăpânul meu. Nu am vrut să te tulbur până ce nu te-ai limpezit. Nu avea nicio cale de a îndulci lovitura, aşa că-i spuse direct: îmi pare rău, dragostea mea. Jon Arryn e mort.

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi putu vedea cât de tare îl afectase, aşa cum ştiuse că se va întâmpla. În tinereţea sa, Ned crescuse la Eyrie, iar Arryn, Stăpânul fără copii, îi devenise ca un al doilea tată – lui şi pupilului său, Robert Baratheon. Când Nebunul Rege Aerys al II-lea Targaryen le ceruse capetele, Stăpânul de la Eyrie îşi ridicase flamurile sale cu luna şi şoimul, preferând răscoala decât să-i predea pe cei pe care promisese să-i protejeze.

Şi într-o bună zi, acum cincisprezece ani, acest al doilea tată al său îi devenise şi frate, când el şi Ned intraseră în templul septim din Riverrun pentru a se căsători cu două surori, fiicele Stăpânului Hoster Tully.

– Jon..., spuse el. Vestea asta-i sigură?

– Era sigiliul regelui, iar scrisoarea în mâna lui Robert. Am păstrat-o pentru tine. A spus că Stăpânul Arryn a pierit repede. Chiar şi Maester Pycelle a fost neajutorat, însă a adus zeamă de mac, astfel că Jon nu a zăbovit prea mult în durere.

– Asta-i o mică mângâiere, presupun, spuse el. Catelyn putea vedea durerea oglindită pe faţa lui, dar chiar şi acum se gândea în primul rând la ea. Sora ta, făcu el. Şi băiatul lui Jon. Ce se ştie de ei?

– Mesajul spunea doar că sunt bine şi că s-au întors la Eyrie, răspunse Catelyn. Aş fi vrut să meargă mai degrabă la Riverrun. Eyrie este un loc trufaş şi singuratic şi a fost dintotdeauna al soţului ei, nu al ei. Amintirea Stăpânului Jon va