Mă uit încă o dată în oglindă. Aproape că-mi vine să o ating pe cap pe fata aia cu părul scurt care se uită la mine. Nu vă stă rău, zice coafeza și simt în gesturile ei graba de a mă vedea odată plecată, probabil de teamă să nu încep să plâng și să fie nevoită să-mi spună ceva. Lângă mine, domnul proaspăt tuns își trece, mulțumit, degetele prin lațele de la spate, ca și cum, atâta timp cât le simte acolo, bărbatul din el continuă să existe. Se uită la mine, din oglindă, și-mi face semnul de OK, zâmbindu-mi conspirativ.

– Sunteți șic, spune și eu mă gândesc că bărbații ăștia nu pricep nimic, indiferent de vârstă.

Plătesc și dau să ies pe stradă. Coafeza nu vrea să primească bacșiș, de parcă ar fi cu păcat. Îmi trec o mână prin păr, arunc elasticul cu care era prins și mă duc la metrou. Acasă, văd că F. mi-a răspuns: Ți-am pierdut numărul de telefon. De-aia nu te-am mai sunat. De dobitoc. Dar tu, tu de ce n-ai mai dat niciun semn? De frică, îmi zic. Să nu care cumva să-mi spună să-l las în pace. Dar așa, cât el tăcea, eu puteam să-l iubesc cum voiam și cât voiam, de parcă aveam un iubit de rezervă orice s-ar fi întâmplat. Și acum? mă întreabă. Acum nu-mi mai e frică, pentru că n-ai cum să te sperii de mai multe lucruri în același timp. Sau cel puțin nu la fel de tare.

Când eram mică, cel mai frică îmi era să nu se stingă lumina în sufragerie, să nu vină doctorul, să nu plece mama și să nu se supere tata. Când se supăra, fața i se umfla cumva și îi apăreau mici puncte scârboase de salivă pe buza de jos. Uneori strângea pumnul și rămânea așa, cu el în aer, iar eu nu reușeam să mai aud ce spune. Alteori, voia să știe de ce. De ce nu ai știut? De ce nu te-ai gândit? De ce n-ai așteptat? De ce te-ai grăbit? Nu știam ce să-i răspund și, de fapt, nici nu cred că voia să-i răspund. Așa că așteptam acolo, să întrebe și să-i treacă. Momentele alea când întrebările lui parcă ridicau ziduri în jurul meu, lăsându-mă singură între patru pereți. Le văd în fața ochilor de fiecare dată când mă supăr pe copilul meu. Semăn cu tata. Fac ca el. M-am îmbolnăvit ca el.

Voi pleca vreo câteva zile să cer o părere și-n străinătate. M-a sfătuit un prieten. Fac ce mi se spune. Mă urc în avion. Mă așez pe scaun, îmi leg centura și aștept să ne mișcăm. Din obișnuință, mi-am luat loc spre culoar, dar de data asta pândesc desprinderea de pământ. Simt motoarele cum îmi turează în stomac și culmea, mă bucur că plec. În mod normal, mi-e frică de avion. Nu mai știu când a început, cred că după ce a căzut avionul ăla, la Balotești. Atunci mi-am dat seama că avioanele astea chiar pot să cadă, așa cum, după ce a murit tata, am realizat că părinții chiar pot să moară. Două ore, cât va dura zborul, închid ochii și mă las dusă. La aterizare, o să mă aștepte boala, știu asta. Dar aici, sus, sunt în sfârșit fără gânduri. Doar cu o cafea în față, niște nori pe geam și un ziar cumpărat din aeroport. Pe pagina a doua, citesc niște sfaturi pentru hidratarea pielii. Cică ar fi la promoție o cremă cu acid hialuronic. Poate mi-o iau din duty-free. Încerc să nu mă întreb dacă are sau nu rost. Pentru o vreme, o să renunț la de ce-uri. Şi-aşa nu-mi plac.

*

Am văzut-o într-o vitrină. O geantă mare și galbenă. Nici măcar nu era așa de scumpă. Doar că simplul fapt că-mi place nu mai e suficient. Nimic nu mai e suficient. O iau de pe raf t și mă duc cu ea la oglindă. E frumoasă. Tocmai asta e și problema. Că e frumoasă și că, dacă mi-aș lua-o, ar fi cumva ca o minciună, ca și cum m-aș păcăli singură că totul e normal, când de fapt nimic nu mai e la locul lui. Așa-i cu bolile astea care riscă să se sfârșească prost: că în loc să te uiți la drumul din fața ta, parcă tot stai pe vârfuri, cu ochii țintă să vezi unde se termină.

Pun geanta la loc și încep să plâng. Fără zgomot, doar lacrimi. Apa mi se prelinge pe gât, în jos, și-mi umezește puțin gulerul de la cămașă. La fel voi plânge peste niște luni, într-un metrou din Paris. Liniștește-te, că o să zică oamenii din jur că sunt o brută, îmi va șopti atunci, la ureche, în timp ce cu o mână mă va trage spre el și mă va ține acolo, făcându-i loc uneia cu un copil în cărucior.

Dar asta se va întâmpla mai încolo. Deocamdată suntem doar eu și geanta asta galbenă. Și o amintire: a tatei. Stătea în patul mare, din dormitor, când mama a intrat în cameră cu două pungi cu niște lucruri aduse de cineva de la un second-hand, din Germania: două, trei bluze, o fustă neagră și lungă și-un pulover în dungi.

– Nimic pentru mine, a strigat atunci tata. Mie nu mi-ai luat nimic! Ia zi, ce rost are să dai banii pe mine, că oricum voi crăpa în curând, așa-i?! Și pe buza de jos i se vedeau niște puncte mici de salivă.

Fug la mine-n cameră.

– Pentru tine am luat aspiratorul ăsta. E cum ți-ai dorit tu, ușor de manevrat, cu perie lungă! E roșu! zice mama și pare că vorbește cu un copil.

Ea nu plânge. Sau nu o văd eu.

Eu am plâns când am aflat: formațiune cu aspect suspect, necesită consult oncologic. Atunci am rămas fără aer. Mi-am frânt mâinile, aproape că am